Nu sînt profesor de limba română, nici specialist IT, ci un simplu beneficiar al limbii române, care poate fi bănuit cel mult de obiectivitate. Şi pe care mă străduiesc s-o folosesc tot timpul cu grija şi respectul pe care le merită. Ca pe o zestre primită de la înaintaşi şi ca pe un dar pe care îl facem urmaşilor noştri. „O comoară“ care trebuie păstrată, şi nu alterată. Pentru că multe sînt căile de urîţire, de stîlcire şi de degradare a ei. Eu încerc să mă opresc doar asupra cîtorva.

Internetul. Născut ca instrument tehnologic, folosit ca mijloc economic, a devenit fenomen social. „Un rău necesar“ la care nu putem renunţa şi nici nu trebuie. Numai că întîlnirea românului, şi nu numai a lui, cu mediul online îşi are peripeţiile sale. În ţara lui copy-paste, limba folosită e alterată de condiţiile specifice. Un mediu în care se foloseşte un limbaj destinat citirii, şi nu auzirii. O limbă în care absenţa diacriticelor şi prezenţa şirurilor de consoane fără vocale sînt la ele acasă.

În comunicarea prin mediul electronic există trei jargoane de bază: limba e-mail-ului, a chat-ului şi a convorbirii cu activităţi paralele, fiecare cu grad diferit de alterare. Dacă prima formă e mai ceremonioasă, un fel de stil epistolar, care include formulări de tipul „cu stimă deosebită“, în care apar primele prescurtări, în chat majusculele sînt excluse, abrevierile abundă, propoziţiile sînt scurte, comunicarea simplificată.

Situaţia se complică în mesajele de tip messenger în care, în timpul conversaţiei pe bară, în jocurile de reţea, abrevierea devine extremă, formularea – standard, iar limbajul – schematizat. Discuţia pe chatbar e lapidară, cu adresantul necunoscut sau cu un nick-name căruia nu-i ştim nici vîrsta, nici adresa şi nici măcar sexul. Aici predomină jargonul, formula de mulţumire a devenit ms (mersi, cu s de la Coana Chiriţa); sorry a d