Uneori, în ţara noastră, jurnalismul se comportă ca şi cînd temele esenţiale sau grave ne-ar ocoli. Tema scutului anti-rachetă s-a dovedit, acum cîteva săptămîni, mult prea complicată. Discuţia despre reforma pensiilor ne oboseşte, întrucît ea derapează prea uşor înspre „tehnicalităţi“. Se găsesc astfel redacţii – uneori chiar onorabile – care bat palma cu cîteva ONG-uri pentru care alarmismul, fobiile sau panica reprezintă raţiunea lor de-a fi. Şi nu este atît de greu să faci un acces de psihoză colectivă pe timpuri atît de grele. Supravieţuirea ziarelor şi a organizaţiilor civice e tot mai dificilă într-un an de criză – motiv pentru care se poate trece la strategii hard. Nu ne vom referi aici la obiceiul, atît de bine împămîntenit pe aceste meleaguri, de-a face din ţînţar armăsar. Ceea ce vom discuta este justificarea ideologică a restrîngerii libertăţii de expresie, a cenzurii dialogului şi a impunerii unor norme unice de gîndire pe teme prestabilite, cum ar fi multiculturalismul sau înfrăţirea între popoare.

Mai întîi ştirea: săptămîna trecută, ministrul de Externe, Teodor Baconsky, a fost acuzat de… comportament verbal de extracţie rasistă. Un scriitor creştin care a vorbit în atîtea rînduri despre puterea integratoare a iubirii şi despre vocaţia transformatoare a credinţei e pus în descendenţa ideologiei celui de-al Treilea Reich. Să rîzi? Să te revolţi? Să treci nepăsător mai departe? Cum s-a iscat, pînă la urmă, această mică tevatură? La o întîlnire cu un reprezentant al statului francez, ministrul român a făcut o declaraţie rapidă, uzitînd o figură de stil impenetrabilă pentru vigilenţii de serviciu ai unor ONG-uri. Fără să invoce statistici precise, dl Baconsky a vorbit despre problemele „clasice“ de infracţionalitate care se găsesc în anumite comunităţi de cetăţeni români. O lectură bine intenţionată ar fi lămurit, prin însuşi contextul declaraţi