Complexul România a fost unul dintre spectacolele din cadrul Festivalului Dramaturgiei Româneşti din Timişoara la care doream să merg, spectacol de Mihaela Michailov, în regia Alexandrei Badea, Teatrul Naţional Bucureşti.

Aflîndu-mă în România de şapte ani, pe mine, în calitate de cetăţean străin, m-a preocupat şi mă preocupă ceea ce se întîmplă aici, cu atît mai mult cu cît este o ţară care îmi place şi unde mă simt bine, acasă. Nu ştiam nimic despre spectacol dinainte, din titlu am dedus că va fi exact ceea ce nu mă lasă în pace. Şi am văzut frumos înscenată realitatea din afara sălii de teatru…

Povestea începe în perioada comunistă şi e povestea unor oameni de rînd, personajele avînd nume generice: Georgică, Mircică, Mama lui Georgică, Tatăl lui Georgică, Bunica lui Georgică, Mama lui Mircică, plus Securistul, care era şi el de rînd, cum altfel? Eu n-am prins decît şapte ani de comunism şi acela în fosta URSS. N-a fost rău pentru mine, ce să spun, eram copil. Nici măcar pionier n-am fost! Totul a fost senin. În România am descoperit, retrospectiv, un comunism care a lăsat urme adînci, de neşters, în memoria oamenilor, generate de frică şi generatoare de complexe, după cum spune clar şi răspicat numele spectacolului.

Dat fiind faptul că scena pe care s-a jucat spectacolul a fost în mijlocul spectatorilor, un ring, am trăit (puţin) din viaţa pe care o duceau românii în perioada comunistă: întreruperea curentului, coada la pui, şnurul roşu şi albastru al pionerilor – şi cît de importante erau pentru ei!! –, interogatoriul securistului, frica (iarăşi) şi umilinţa în faţa autorităţii supreme, pecereul, eliminarea persoanelor pentru glume cu „frunze sulfurice“, dar şi gîndirea liberă, exprimarea opiniei, un drept interzis şi pedeapsa urîtă dacă era încălcat, vise, visări, maşini decapotabile…

Apoi, libertatea din ’89.