Recent, în timp ce mă spălam pe dinţi, fiul meu de şase ani mi-a reproşat că las apa să curgă prea mult. La sfîrşit m-a întrebat indignat: „tu nu iubeşti Pămîntul?“. În ultima vreme, a îmbrăţişat cauza economiei de energie şi are grijă să stingă luminile prin casă, chiar şi atunci cînd le folosesc. Pare a fi la fel de stresat de păcatele contra mediului cum eram eu de masturbare în zilele copilăriei romano-catolice.
Nu demult, la o petrecere, un prieten a mărturisit grupului că el de fapt nu prea reciclează. A fost ca şi cum acel comentariu banal ar fi aspirat tot aerul din încăpere – cred că şi CD player-ul s-a oprit. A devenit brusc un paria. Ca şi cum un eretic fusese descoperit în turma ortodoxă. Au urmat reproşuri, feţele oamenilor se impregnau de idignare morală.
Mulţi dintre oamenii care se simt pasionaţi de salvarea planetei justifică sentimentele lor intense prin seriozitatea problemei şi miza mare aflată în joc. Fără îndoială, au dreptate că este o chestiune serioasă. Există probleme în ceea ce priveşte mediul, şi trebuie făcut ceva pentru ameliorarea situaţiei. Dar există şi o altă modalitate de a înţelege pasiunea unică din jurul nevoii de a deveni „verde“.
Vina creştină într-o lume postcreştină
Friedrich Nietzsche a observat primul că trăim emoţiile religioase, precum vina şi indignarea, chiar dacă nu sîntem religioşi. El susţinea că trăim într-o lume postcreştină – biserica nu mai domină viaţa politică şi economică –, dar noi, ca o cultură, sîntem dominaţi de valorile iudeo-creştine. Aceste valori nu sînt evidente – nu vorbim acum despre cele zece porunci sau despre altă doctrină anume, ci despre un cadru moral general.
Poţi observa mai bine sistemul nostru ascuns de valori dacă îl pui în contrast cu cel ce a precedat creştinismul. Păgînii preţuiau onoarea şi mîndria, creştinii – modestia şi umil
