A fost aşadar şi vremea pentru „Starea jazz-ului“ la Dilema veche. Ceva îmi spune că mulţi dilematici o aşteptau de mulţi ani, căci ce poate fi mai dilematic decît improvizaţia (fără musai perfecţiune), călătoria (fără musai traseu). În plus, precum s-a văzut şi precum se simţea în aer, mulţi dintre cei ce scriu şi citesc Dv sînt nu amatori ocazionali, ci foarte buni cunoscători de jazz.
Cu inima saturată de mulţumire, permiteţi-mi cîteva fraze, permiteţi-mi să vă spun povestea mea so far.
Am pactizat cu adevărat cu jazz-ul, relativ tîrziu, după adolescenţa rezervată cu predilecţie rock-ului. Era debutul anilor ’90, terminasem facultatea, revenisem din Bucureşti în Constanţa. Prima descoperire a fost mijlocită de Confesiuni III de Johnny Răducanu, din pickup-ul vărului meu. Era perioada cînd citeam Adolfo Bioy Casares şi aşteptam să mi se întîmple ceva.
Apoi am plecat în Franţa şi am avut în-tîlniri iniţiatice la concerte de neuitat în Lyon şi Vienne („Jazz à Vienne“): Paolo Fresu, Jacky Terasson, John McLaughlin, Winton Marsalis. Dar mai cu seamă am început să colecţionez, ca un apucat, degustînd din orice, ghidat de postul de radio Frequence Jazz şi de revista Jazz Magazine. Plus cluburile şi barurile de jazz, unde trăgeam să ascult, să amuşinez jazz, cu o bere, cu o carte, cu urechile dilatate.
Revenit după trei ani în Constanţa, cu vreo 500 de discuri numai de jazz, am avut şansa unui prieten (acelaşi de azi) şi el contaminat şi, împreună, l-am cunoscut pe Harry Tavitian, de a cărui consideraţie ne putem bucura şi azi. Am gîndit chiar să deschidem clubul nostru de jazz, făcusem planul de afaceri, dar, în final, ingineri fiind, ne-am centrat (poate prea mult) pe analiza riscurilor.
Am plecat apoi la Bucureşti, continuînd să colecţionez şi să vînez concerte. Şi a fost să fie Joe Zawinul la Sala Palatu
