Am mai spus-o, fără niciun efect: limba română trece printr-o lungă şi grea suferinţă.

Toţi cei care asistă compătimitor la această agonie sunt neputincioşi. Tratamentul ar trebui să vină de sus, de la instituţii impozante, cum ar fi Ministerul Educaţiei şi Cercetării sau Academia Română. Dar o anumită eficienţă ar putea avea şi reprezentanţii presei scrise şi vorbite, profesorii, oamenii de litere şi părinţii.

Modele de folosire îngrijită a limbii ar trebui, în principiu, să ofere şi oamenii noştri politici, de la miniştri la parlamentari. În realitate, nu se întâmplă nimic sau se întâmplă exact contrariul a ceea ce ar trebui să se întâmple. La toate nivelurile, se vorbeşte prost româneşte: se folosesc termeni improprii, se fac greşeli penibile de gramatică, se mută delirant accentele de pe o silabă pe alta, se construiesc propoziţii şi fraze tălâmbe, se rosteşte rudimentar, se intonează precipitat, şleampăt, răstit.

Crainicii emisiunilor de ştiri imită o melodie a enunţului împrumutată, nu se ştie de ce, de la CNN, adică dintr-o altă limbă. La tot pasul auzi inovaţii lexicale implauzibile, formule şui, nume proprii stâlcite. O grijă nevrotică de a evita cacofonia duce la complicaţii ridicole şi inutile („ca şi profesor", în loc de „ca profesor", ca şi cum fără „şi" expresia ar suna cacofonic). Se spune tot mai frecvent „am servit" o friptură, în loc de „am mâncat", când în realitate de „servit" se ocupă chelnerul. Se preferă „am lecturat", în loc de „am citit" şi „am vizionat" în loc de „am văzut".

Se crede că „lucrativ" înseamnă „care lucrează" (şi nu „care aduce câştig", cum este corect), că „fortuit" înseamnă „forţat" (şi nu „întâmplător") sau că dacă la un dialog iau parte trei inşi, dialogul devine „trialog". Nu mai vorbesc de folosirea epuizantă, identificabilă şi la „băieţi fini", a lui „care", atunci când trebuie spus „pe care". Accen