Prin februarie mi-a trecut mie prin cap să merg la vară în pelerinaj la Santiago de Compostela. Nu sunt o persoană pioasă, mă duc la biserică doar de Paşti, şi nici atunci în fiecare an, şi m-am spovedit o singură dată, prin copilărie. Ca urmare nu din mare credinţă pornea intenţia mea de a bate pe jos peste 700 de kilometri.
Era mai degrabă dorinţa de a vedea istoria la ea acasă şi de a trăi anumite experienţe pe care nu ai cum să le trăieşti altfel. Din acest motiv aş vrea, spre exemplu, să fiu măcar o dată în tribună la finala unui campionat mondial de fotbal sau la deschiderea/închiderea unor jocuri olimpice. Şi tot din acest motiv nu aş vrea să ratez o expoziţie mondială.
Revenind. Scriam atunci, în februarie, pe propriu-mi blog despre ideea asta a mea de a peregrina, dar menţionam că nu m-aş porni singură pe un astfel de drum. Ştiu că e genul de călătorie care se face tu cu tine, cunosc şi înţeleg toate argumentele pe tema asta, doar că eu, aşa cum nu am curaj să zbor cu avionul, aşa nu mă pot duce singură în pelerinaj.
Oi fi eu Gemeni, zodia extrovertiţilor şi vorbăreţilor, dar în fapt nu sunt o persoană prea sociabilă, intru destul de greu în vorbă cu oamenii şi nu mă simt în largul meu alături de necunoscuţi. Şi cum ăia peste 700 de kilometri vreau să îi şi discut în legea mea, nu doar să-i calc, ştiu sigur că nu pot face asta decât lângă cineva cunoscut şi pe mintea mea. OK, e loc de discuţii aici, simţiţi-vă liberi să mă criticaţi sau să îmi daţi sfaturi.
Aşa se face că mi-am căutat parteneri de călătorie printre prieteni, dar nu am găsit. Ca urmare, am abandonat ideea pelerinajului. Astăzi am văzut însă că cineva mi-a lăsat, la postul cu pricina, un link la un articol despre El Camino. Textul cuprindea, pe lângă detalii despre pelerinaj, şi câteva cuvinte despre patru românce, care au făcut deja acest drum singure. De admirat, sin
