● Shutter Island (SUA, 2010), de Martin Scorsese.

Cadrul în care se desfăşoară acţiunea noului film de Martin Scorsese, Shutter Island, e un sanatoriu de psihiatrie de pe o insulă din Golful Boston. Anul e 1954. Eroul (Leonardo DiCaprio) e un poliţist aflat acolo ca să investigheze dispariţia unei paciente. Dar asta-i numai misiunea lui declarată. Scopurile lui ascunse sînt două la număr: unul de interes public – să dea în vileag experimentele sinistre (spălări pe creier şi altele asemenea) conduse pe insulă (conform informaţiilor poliţistului) de către doctorii Cawley (Ben Kingsley cu papion, pipă şi bărbuţă mefistofelică) şi Naehring (Max von Sydow cu accent german şi conotaţiile aferente), sub posibila oblăduire a însuşi senatorului anticomunist Joseph McCarthy; şi unul personal – să dea ochii cu piromanul care i-a incendiat casa, omorîndu-i soţia. Aceste intenţii ies la iveală treptat, printre multe halucinaţii şi flashaback-uri de-ale poliţistului (un fost alcoolic) – unele cu soţia şi casa în flăcări, altele cu mormanele de cadavre îngheţate pe care le văzuse ca soldat, atunci cînd armata americană intrase în lagărul de la Dachau – şi printre multe şuşoteli despre doctorii nazişti şi cei nord-coreeni, despre bomba nucleară etc. La un moment dat, filmul începe să semene cu turul unei expoziţii dedicate obsesiilor colective americane din anii ’50 – sau, mai exact, dedicată acestor obsesii, aşa cum au fost ele filtrate prin tabloide, romane ieftine sau filme de serie B. Aşadar, o expoziţie kitsch. Tot kitsch istoric (de astă dată, „istoric“ în sensul de anacronic: caracteristic unei epoci revolute din istoria culturii populare) este şi folosirea unui sanatoriu psihiatric pentru crearea unei ambianţe de gothic horror, ca să nu mai vorbim de folosirea Holocaustului pentru efecte bombastice, naiv-„artistice“ (muzica folosită e de Mahler), dar în fond tot d