Job, deadline, branding, schedule, brainstorming, memo, team building, rebranding, meeting, management, board, office... sînt doar o mică parte din englezismele care definesc vocabularul „de bază“ al angajaţilor marilor companii. Este vorba despre un tip de limbaj care s-a format în doar cîţiva ani, căci pînă prin anul 2000, în România, aceste companii nu trasaseră încă un stil de viaţă şi reprezentau doar visul occidental al oricărui absolvent de facultate. În perioada confuză din anii ’90, plină de reconversii profesionale, nu mai puteai să-l identifici pe om cu profesia sa, aşa cum se întîmpla înainte, cînd medicul era „domn’ doctor“ atît la spital cît şi pe strada unde locuia, iar inginerul avea acelaşi statut de „tov. inginer“ şi în afara porţilor fabricii. Astăzi, în schimb, oamenii se identifică cu locul de muncă, cu brand-ul companiei, fără să mai conteze pregătirea profesională. Îi recunoşti după atitudinea lor corporate şi nu te mai întrebi dacă sînt manageri sau contabili. O atitudine „împrumutată“ care riscă să-i depersonalizeze şi care, dincolo de nişte şabloane de import, nu diferă prea mult de atitudinea salariaţilor întreprinderilor de pe vremuri.

O cină cu doamna Marcela

Restaurantele din preajma clădirilor de birouri (indicaţii la telefon: „Sîntem uşor de găsit... e un building mare chiar pe bulevard. Dacă veniţi cu maşina, avem parking-ul nostru. Vă trimit pe mail şi o hartă în attach.“) sînt o afacere aparte pentru că respectă stilul corporate al celor cărora li se adresează. Au, totuşi, ceva din atmosfera unei cantine. În general curate, însă fără un decor spectaculos, cu mese identice, cu săli pentru fumători şi nefumători, ca să respecte legea, cu o atenţie deosebită acordată toaletelor unde totul străluceşte şi trebuie să miroasă frumos, cu o bucătărie fusion (nu este însă recomandat să încerci specialităţile mediteranee