● Fréderic Godart, Sociologie de la mode, La Découverte, Paris, 2010.
Un designer spaniol – Antonio Miró – spunea că eleganţa este demnitatea de a fi ceea ce eşti. Acest firesc nu exclude moda, pentru că nimeni nu se poate sustrage variaţiilor ce apar periodic în codurile şi constrîngerile sociale, oricît de „natural“ ar vrea să fie. Deşi fenomenul a atras tîrziu atenţia cercetătorilor din zona ştiinţelor sociale, astăzi moda este considerată „un fapt social total“, iar literatura de specialitate a ajuns atît de abundentă, încît se vorbeşte de modologie. În engleză sună ceva mai bine: fashion studies.
Cartea sociologului Fréderic Godart prezintă sintetic faţete multiple ale modei, în dubla ei ipostază de industrie şi artă. O atenţie specială e acordată rolului jucat de modă în mecanismele sociale ale construcţiei identitare, prin balansul subtil între nevoia de distincţie şi cea de imitaţie. Fără a fi o invenţie modernă (Pliniu cel Bătrîn condamna deja luxul), instituţia actuală a modei este întemeiată pe la mijlocul secolului al XIX-lea, de un creator englez, Charles Frederick Worth, stabilit la Paris, iar primul manechin care a defilat pentru un public mai larg, nu doar pentru cercul restrîns al clienţilor, a fost soţia acestuia. Parisul nu mai este decît din punct de vedere financiar capitala modei, influenţele iradiază astăzi din mai multe centre. Marile defilee, care impun de două ori pe an noile tendinţe, cunoscute sub numele generic de Fashion Week, încep la New York, apoi continuă la Londra, Milano şi se încheie la Paris. Industria modei poate fi concepută ca o piramidă, avînd la vîrf, în acest moment, doar 11 mărci reunite sub apelaţiunea protejată de haute couture. Cu toate că, în întreaga lume, clientela constantă a acestui sector exclusiv nu depăşeşte cîteva mii, aura fantasmatică a luxului veritabil alimentează întreaga industrie, pînă la
