După 20 de ani de "tranziţie", România a devenit ţara în care orice este posibil. Orice abuz, orice aberaţie, orice scenariu kafkian.

Nimeni nu se mai miră că interlopii stau la masa preşedintelui sau că un senator se laudă cu mafia personală ca să-şi "crească cota" în partid. Halucinantele conversaţii atribuite lui Cătălin Voicu nu par deloc neplauzibile. Ne-am obişnuit să găsim personaje insalubre în prim-planul vieţii politice. Ne-am obişnuit cu lupul paznic la oi. Complicităţile dintre infractori şi "oamenii legii" au încetat de mult să surprindă.

Acceptăm resemnaţi că Justiţia este, prea adesea, doar un show televizat. Spectaculos, dar lipsit de finalitate. În loc de probatoriu, ni se servesc (pe surse) stenograme. În loc de apărare, inculpaţii încropesc meetinguri de susţinere. De parcă un proces penal ar fi un concurs de popularitate.

Dosarele au devenit arme predilecte ale bătăliilor politice. Instrumente de discreditare. Ne-am obişnuit să suspectăm că în spatele lor se ascund reglări de conturi sau jocuri murdare. Chiar şi atunci când vinovăţiile sunt cât se poate de reale.

Nu mai există reguli, nu mai există repere. Confuzii periculoase sunt întreţinute de la cele mai înalte niveluri ale statului. Să ne amintim că însuşi Traian Băsescu a lansat teoria potrivit căreia votul electoratului şterge toate păcatele aleşilor uninominal.

Mai grav decât orice faptă de corupţie este însă dispreţul faţă de lege, afişat ostentativ chiar de la vârful puterii. Acest dispreţ se manifestă în forme mult mai primejdioase decât deja tradiţionalele matrapazlâcuri financiare şi contracte cu dedicaţie pentru clientela de partid. Guvernul decide arbitrar care legi se aplică şi care nu. Încearcă să se substituie Parlamentului, doborând toate recordurile naţionale în materie de ordonanţe de urgenţă. Multe dintre aceste ordo