Victor Ioan Frunză nu este numai unul dintre cele mai grele nume ale scenei româneşti, ci şi un autentic „savant" al teatrului.
Aflat în „biznis" de mai bine de 30 de ani, regizorul s-a decis să scrie o „istorie anecdotică" a teatrului românesc din postura de martor ocular. Ca un student silitor, el a întocmit nenumărate fişe legate de oameni, locuri şi întâmplări. Deşi făcută ca la carte, cu tot arsenalul documentaristic necesar, „Istoria..." lui Victor Frunză va fi nu numai utilă, ci şi cât se poate de funny pentru cei care o vor citi. Nu însă şi pentru cei ce se vor regăsi în ea pentru că, încă din faza de proiect, antologia promite să „popească" pe mulţi. Fiind un tip curajos, aproape un kamikaze, Frunză va da în clar „numele, prenumele, locul, scopul şi durata vizitei" clienţilor săi, persoane importante, nu spui cine, iar, dacă ne gândim că el şi-a început activitatea prin anii '80, în plină epocă ceauşistă, ne vom da seama de dimensiunile „dezastrului."
Cine, cât, de ce şi pe cine turna. Personajele lui Frunză: cenzori, şefi de comisii de la partid, directori de teatre, cronicari
„Istoria..." va fi populată nu numai de artişti de valoare, care vor fi amintiţi cum se cuvine, ci şi de cenzori, şefi de comisii de la partid, directori de teatre, unii dedicaţi artei, alţii sistemului, cronicari ce şi-au pus pana în slujba tovarăşilor pentru a primi frigider sau butelie, ş.a.m.d. Spre aducere aminte, dar şi pentru uzul noii generaţii, autorul va povesti cum arătau teatrele ţării, cum erau ele conduse, cum se derulau „vizionările" spectacolelor, ce alternative avea un tânăr artist, cine, cât, de ce şi pe cine turna şi despre brusca schimbare la faţă ce a survenit postrevoluţie când toţi colaboraţioniştii au renăscut ca Venus din valurile mării, curaţi ca lacrima şi plăcut uscaţi. Pentru că cei mai mulţi dintre cei „antologaţi" sunt vii şi nevă
