…Mai întîi, iubito, puţintică teorie. Nu doar trecutul, dar, imperceptibil, prezentul secretă deja nostalgia. Am prins vremea cînd toată lumea ştia, monden şi papagaliceşte, că „nici nostalgia nu mai e ce-a fost“. De fiecare dată, auzind expresia, o completez în gînd: da, nu mai e ce-a fost – e şi mai şi! Algos-ul, durerea, nu se mai exercită doar pe nostos, pe trecut, ci se infiltrează şi fecundează mai toate clipele prezentului. Palpată ginecologic – aş zice –, ziua de faţă e gravidă cu acea tînjire după ea, sentiment pe care contăm de peste un deceniu. Nu totul moare în dispreţ, în uitare: rămîn un strop de tandreţe, un bob de milă şi ridicol iradiind şi chemînd – mult mai repede decît o presupune severul viitor – o algie care-i dă, pe loc, consistenţa unei scene ne-muritoare.

Fiindcă nu mai e ce-a fost, nostalgia vine azi mult mai rapid. Nostalgia e azi mult mai acaparatoare, mult mai democratică şi ecumenică, din ce în ce mai puţin mofturoasă; persecutată, hăituită deseori, ea ajunge să caute în toate pubelele, nu numai ale istoriei, hrănindu-se cu orice nimic, cu orice fleac, cu orice bleah – cum numea suprarealistul H. Bonciu, merda zilnică, decretînd că „totul e bleah!“. Nu-i totul bleah, nu-i totul merdă (şi nimeni nu mai ştie de Bonciu, iubito…). Merda – încă un cuvînt care exprimă adevărul!? – subliniază şi ea prin savantele noastre tehnologii sufleteşti în nostalgia tot mai creatoare, tot mai inspirată, tot mai expresivă, lucrînd în numele celui mai aprig dezgust – acela de a muri.

Faima proastă a nostalgiei vine, desigur, din politizarea ei. Mulţi şi multe s-au nenorocit prin politică, dar mai cu seamă cuvintele, unele de importanţă mondială ca melancolie, mizericordie, duioşie, blîndeţe, dedublare, din care parcă nici vrăbiile nu mai ciugulesc. Ni s-au prostit cuvintele. Numai apucaţii pot crede că-s nostalgic după Ceauşescu