Îmi aduc aminte gările în ianuarie, acum 20 de ani. În fiecare dintre ele, la capătul a cel puţin unui peron, o ceată de puştani cu mutre încurcate se învîrtea năucă pe lîngă valizele de lemn. Ultimele ore de civilie: doar bolnavii care aşteaptă o operaţie grea ştiu ce înseamnă exact asta.

Ce-o să fie? Cum o să mă descurc? Întrebările astea sună lemnos în pagină acum, după atîta vreme. Cam ca piciorul încălţat în bocanc, lovind cu sete valiza, să se ducă mai repede sub pat, la ora de inspecţie. Am făcut armata la Craiova. Într-un sat mic, Carcea, pe numele lui. Unitatea militară, ornată cu radare din toate epocile istorice (cred că-l aveau şi pe cel al lui Decebal) se găsea camuflată la capătul unui drum de ţară. Vara, treceai prin porumb. Iarna, printre nămeţi populaţi cu cîini vagabonzi şi înfometaţi. De bună voie nu ajungea nimeni acolo. În afară de mine: eram singurul voluntar. Vă explic mai tîrziu.

În prima zi m-au tuns. Cred că şi David Bowie a plîns cînd a aflat că bretonul meu, care reuşise să-l depăşească pe al lui în ultimul an de liceu (ajungea, cu puţin efort, pînă în gură), a căzut secerat sub rafalele foarfecei unui frizer cazon, complet heterosexual şi de asemenea indiferent la estetică. Am aflat mai tîrziu, odată cu păduchii, de ce e bine să ai părul scurt, chiar şi cînd nu se poartă aşa.

Apoi m-au îmbrăcat. Ţinută de iarnă? Gata de Siberia, probabil concepută tot acolo. Cea mai aspră ţesătură pe care o ştiam, combinată cu cea mai imposibilă din punct de vedere anatomic croială. Abia reuşeam să mă mişc: să lupt cu arma în mînă ar fi fost chiar imposibil. Dar poate că asta era şi ideea…

Oricum n-am luptat. Am cules doar. Întîi roşii, apoi cartofi, apoi struguri. O lună, două, trei, am făcut treaba ţăranilor plecaţi la oraş să lucreze în fabrici care produceau lucruri pe care nu le cumpăra nimeni. Ast