Un fragment din Ilf şi Petrov descrie cu un fel de perfidie candidă viciul de fond al societăţii socialiste multilateral dezvoltate: „În oraşul X, capitală de judeţ, erau atît de multe frizerii şi întreprinderi de pompe funebre, încît ai fi putut crede că locuitorii urbei se nasc numai pentru ca să se bărbierească, să se tundă, să-şi facă o frecţie şi – imediat după asta – să decedeze. În realitate însă, în oraşul X, capitală de judeţ, oamenii se năşteau, se bărbiereau şi mureau destul de rar. Viaţa oraşului era cum nu se poate mai tihnită“.

Lumea „orînduirii“ comuniste e o lume în care nimic nu se sacrifică mai uşor decît firescul. Ce e firesc? Firesc e, de pildă, ca viaţa economică a unui oraş să fie dictată de nevoile locuitorilor lui, de capacitatea lor de consum. Or, în oraşul X, între cererea publică şi oferta comercială nu e nici o legătură. Un „ce“ misterios hotărăşte, la o adică, numărul şi profilul specific al magazinelor: un „ce“ statistic, unul strategic, ideologic sau conjunctural, dar niciodată unul cu adevărat funcţional. O frizerie poate să se deschidă dintr-o sumedenie de motive, care de care mai extravagante: pentru că cineva, să zicem, a comparat numărul de frizerii dintr-un sector cu numărul de frizerii din altul şi şi-a propus, ca „sarcină“, recuperarea echităţii numerice în funcţie de un calcul abstract: numărul necesar de frizerii pe cap de locuitor (e un obicei, în oraşul X, să stabileşti norme pentru ceea ce nu e normabil, cum ar fi ritmul în care se rade şi se tunde „capul de locuitor“). Dar o frizerie se poate deschide şi pentru a înlocui o alimentară închisă de curînd (fie din lipsă de alimente, fie pentru că e prea la vedere şi produce cozi care compromit peisajul urban şi irită coloanele oficiale).

O frizerie se poate deschide şi pentru că nepotul unui vice-primar are nevoie de o slujbă „de răspundere“ cît mai aproa