Săptămâna trecută, la un post oarecare de televiziune, în faţa unui prezentator oarecare, ministrul Daniel Funeriu a prezentat, abrupt şi colorat, rezultatele ultimelor experimente şi diagnoze clocite în hiper-sofisticatele laboratoare ministeriale cu privire la profesori. Cercetări amănunţite prin registrele medico-legale, săpături arheologice şi conspecte savante din presa ultimelor veacuri au scos la iveală singura certitudine luminoasă care ne lipsea: niciun profesor nu a murit până acum de foame, toţi sunt vii, teferi şi hiper-activi, plini de vitamine şi entuziasm. De acum ne putem sprijini pe această evidenţă, băieţi opriţi căutările, moartea are cu totul şi cu totul alte cauze în România decât inaniţia, orice bob de orez găsit în vreun intestin de dăscăliţă e un semn bun că acolo au mai fost şi altele.

Ceea ce găsesc strident şi reprobabil la declaraţia ministrului este siguranţa cu care ascunde astfel de adevăruri în clişee, mai ales că nu-i stă în fire apelul la astfel de neaoşisme ieftine. Ca şi cum adevărul nu poate suporta haina eufemismelor sau, măcar, a unor minime precauţii stilistice. Ca şi cum nu poţi să-i spui adevărul omului decât verde în faţă, de la obraz la obraz, pe şleau, pe bune. Altfel nu e adevăr, e minciună prin omisiune. E bine să nu îşi facă nimeni iluzii cu privire la nimic. Un pumn în meclă, o vorbă crudă trântită în timpan, o înjurătură zdravănă e singura cale prin care (!?)“ai pus cu botul pe labe” obraznicia şi minciuna. Pe scurt, domnul ministru le-a (ne-a) tras-o. Poporul a priceput despre ce e vorba, nu mai e nimic de adăugat.

În fine, o parte dintre profesori s-au cam necăjit, alţii au râs domol – în fond, nu e prima şi nici ultima dată când au fost plezniţi cu băţul în podul palmei, taman când se întindeau hulpavi spre laptele şi cornul şcolarilor.

Dar ceea ce m-a convins să scriu rânduleţele de mai sus nu