Ajunşi în Raiul Economic pe Pămînt, adică în Uniunea Europeană, românii încearcă să găsească repede confirmări ale propriilor iluzii. Aşteptările au fost supradimensionate. Ioropa să ne dea de toate, că de aia aderăm. Să ne dea bani degeaba, că e ca Moş Crăciun. Să ne dea legi şi reglementări, că de-aia sînt ei mai deştepţi ca noi. Să ne hrănească, îngrijească, să ne ducă la nani, să aibă grijă să nu udăm canapeaua. La trei ani de la aderare, pretenţiile s-au mai micşorat. Îmi e teamă doar de dezamăgirea care, probabil, va urma.
Cînd, pînă în 2007, îi făceam curte, Uniunea era jună, frumoasă, bogată, plină de promisiuni. Am invitat-o în oraş, am dus-o la mall, la film, i-am luat flori şi bomboane. Ce zicea, aia am făcut. Cum să superi „fotomodela“? A venit cununia (civilă, că religioasă nu se poate, nu e în Tratat), ne-am mutat împreună. Trebuia să gătească. Găteşte. Dar are şi multe guri de hrănit. Trebuia să facă regulile casei. Le face, dar sînt cam multe. Trebuia să aducă bani în familie. „De unde, Ioane, nu vezi ce criză e?“ Noroc că nu sforăie noaptea (încă) şi că soacra e de treabă. Statele fondatoare sînt destul de îngăduitoare, nu-i aşa? Putem să mai scăpăm la o bere cu băieţii din NATO, nu se supără. Putem să mai chiulim de la serviciu, o lăsăm moale cu reformele, ne mai trece cu vederea. E o căsnicie modernă, în care libertăţile individuale sînt sfinte pentru soţi.
Familia e mare, însă are toate felurile de rude. De la consătenii de lagăr socialist, la „nordiştii“ cu nasul pe sus. Rudele nu se pot alege. Trăieşti cu ele, şi gata. Aşa şi cu mătuşa Grecia. Săraca, a scăpătat de tot. E din ramura foarte veche a familiei şi ţine în casă cele mai vechi amintiri. Le mai lustruieşte din cînd în cînd şi ne invită să o vizităm, să le vedem. Pretinde că de la ea ni se trage, că ea ne-a învăţat regulile de bună purtare care ne ţin (totuşi
