Gabriel Andreescu pleacă de la experienţa personală pentru a înţelege el şi să ne facă să înţelegem şi noi ce a fost fenomenul disidenţei şi de ce în România lui Ceauşescu au fost atât de puţini cei care s-au angajat pe acest drum. Cartea este construită ca un tablou pointillist: pete de culoare, pete de întuneric, pete de lumină. O succesiune de amintiri, evenimente care i-au marcat copilăria şi apoi tinereţea, cărţile, lecturile formatoare, oamenii care au contat pentru el, pe scurt, tot ceea ce a definit un parcurs care l-a condus treptat, dar sigur, inevitabil, aş spune, la confruntarea cu regimul. Demersul presupune o constantă repunere în discuţie a propriilor gânduri şi acte, un exerciţiu de sinceritate (Exerciţiu de sinceritate este şi titlul recentei cărţi a lui Ion Vianu, apărută tot la Polirom şi care este în multe privinţe asemănătoare celei de faţă).
Tema centrală a cărţii este deci experienţa disidenţei: cum ajunge un individ să spună nu, motorul pe care l-a constituit refuzul stării de umilinţă permanentă la care este supus, lupta pentru menţinerea demnităţii. Dar şi, în contextul românesc, sentimentul singurătăţii şi al luptei fără speranţă, care i-a condus pe mulţi să aleagă soluţia emigrării.
Gabriel Andreescu mărturiseşte: Nu existau aşteptări că, într-o zi, regimul va cădea şi atunci se va sfârşi izolarea. Niciodată nu am sperat să trăiesc momentul prăbuşirii comunismului. Viitorul meu era un zid. Mărturisesc că şi eu desigur în alt context şi cu altă intensitate am împărtăşit acest sentiment. Însă, aparent paradoxal, acest sentiment nu l-a împiedicat pe Gabriel Andreescu să persevereze. Dimpotrivă, demnitatea, nobleţea unei lupte fără speranţă i-a întărit determinarea. Desigur, izolarea nu a fost niciodată totală, zidul avea fisuri. Gabriel Andreescu notează cu recunoştinţă şi generozitate toate gesturile de solidaritate
