Stăteam de vorbă astăzi cu un prieten şi dintr-una în alta am ajuns să discutăm cât de întemeiat şi respectat este dreptul la replică. Presa din România publică extrem de rar drepturile la replică, iar atunci când o face, motivul nu e acela de a informa corect publicul, ci mai degrabă de a nu se pune rău cu unii fiindcă poate vor mai folosi vreodată la ceva.
În mod normal, când scrii un material, trebuie să te documentezi astfel încât să cuprinzi părerile tuturor celor implicaţi în eveniment. Dacă nu faci asta, sau dacă te bazezi pe o singură mărturie, rişti să dai informaţii incomplete sau neadevărate şi în final îţi rişti credibilitatea ta ca jurnalist.
Să zicem că primează ideea de breaking news şi nu-ţi permiţi să nu fii tu cel care dă primul ştirea. În aceste condiţii, este lesne de înţeles că nu apuci să te documentezi complet şi riscul de a da „o dudă” este destul de mare. Este scuzabil însă dacă vii pe parcurs cu informaţii corecte şi lămuritoare.
Dar când scrii un material amplu, documentat pe parcursul a câtorva zile sau chiar săptămâni şi acesta conţine greşeli, e normal să dezinformezi?
Câteodată informaţiile sunt omise sau date greşit cu bună ştiinţă, tocmai pentru a lovi într-o anumită persoană sau instituţie, dar asta nu înseamnă o deviere de la scopul principal al presei – acela de a informa corect? De a fi un câine de pază al societăţii şi a nu permite manipulări grosolane şi bătaie de joc din partea unor terţi?
Revin la dreptul la replică. După o dezinformare clară şi câteodată chiar după emiterea unor informaţii calomnioase sau insultătoare, partea lezată vine cu precizări. Normal ar fi ca aceste precizări să fie publicate, ba mai mult, în teorie ni se spune, în acelaşi loc, cu aceleaşi caractere ca şi materialul incorect.
În 98% din cazuri, dreptul la replică nu este publicat şi nici măcar nu se revine asupra s
