Dacă privim lista de decizii mai mult sau mai puţin legate de criză ale Guvernului Boc, avem o lecţie deschisă a încurcăturilor create de la prima casă la ultima plată. Rezultă mai mult o serie de perturbări ale economiei – care, aproape fiecare în parte, ar trebui penalizate de Consiliul Concurenţei –, decât stimuli. Nu se întâmplă aşa, pentru că nu se merge până la capăt cu principiile concurenţei şi pieţei libere sau se pleacă de la bun început de la premisa, de prea multe ori validă la noi, că piaţa este deja într-un deranj concurenţial manifestat fie printr-o concurenţă redusă, ceea ce explică în parte tensiunile inflaţioniste, fie prost regularizată.

Speranţa că există decizii de politică economică ce pot schimba starea economiei româneşti e în bună măsură iluzorie, de vreme ce simpla şi singura măsură sigură, a investiţiilor publice, este aproape imposibilă. Din păcate, mijloacele de a ajuta corect economia, pentru orice guvern în România, sunt limitate, ceea ce implică, pe de altă parte, că orice intervenţie guvernamentală fie este deficitară, fie minoră. Guvernul nu are bani, nu are loc de deficite şi, mai mult, nu şi-a plătit nici măcar facturile la zi.

Dacă guvernul ar vrea să facă ceva cu adevărat util şi de impact pentru economie, singurul lucru care îi stă la îndemână este să achite suma de peste un miliard de euro contraparte a unor lucrări deja efectuate, sumă blocată de un guvern care se laudă cu măsurile anticriză, în timp ce economia este pe tobogan şi firmele mari sau mici se închid pe capete. Guvernul are mereu tentaţia de a descoperi soluţii minune sau prezentate ca atare printr-un mecanism pervers de propagandă prost făcută.

Prima chestiune mereu discutată şi analizată la Bucureşti, dar şi la Bruxelles, o reprezintă ajutoarele de stat. Faptul că mai primeşte câte unul, cu acordul Bruxellesului sau pentru care are acceptul Co