De curînd, Teatrul Naţional din Bucureşti şi Centrul de Cercetare şi Creaţie Teatrală „Ion Sava“ (care funcţionează în dîra „navei-amiral“ a scenei româneşti, dar încearcă să nu servească doar interesele TNB) au convocat dramaturgi, critici, regizori, directori de teatru, actori şi – vorba lui Caragiale – cît public a mai putut încăpea în mica Sala 99 a instituţiei, pentru a dezbate chestiunile fierbinţi ale dramaturgiei autohtone, pornind de la un spectacol-lectură cu textul cîştigător al ediţiei 2009 a concursului „Cea mai bună piesă românească a anului“: Ziua perfectă de Antoaneta Zaharia. Acesta a fost, de fapt, unul dintre punctele de plecare, pe celălalt furnizîndu-l mai vechiul protest al unui grup de autori dramatici care au adresat Parlamentului o scrisoare deschisă unde se solicita emiterea unei dispoziţii „de sus“, prin care teatrelor subvenţionate să li se impună includerea în repertoriu, în procentaj fix (30%), a pieselor originale – originale, desigur, în sensul de băştinaşe, originalitatea nefiind, altminteri, o calitate prea uşor de dovedit. Şi nici de dobîndit.

Povestea ca atare este, în ciuda aerului său de urgenţă, veche şi temeinic cunoscută oricui a umblat prin teatrul românesc în ultimele 3-4 decenii (cel puţin). Despre soarta (scenică) tristă a dramaturgiei şi a dramaturgilor din România se vorbea, în festivaluri, colocvii, dezbateri, simpozioane, mese rotunde, anchete şi reviste, şi înainte de 1989, cînd instituţiile de spectacol chiar erau obligate să joace un anumit număr de texte naţionale, s-a vorbit şi imediat după 1989, cînd teatrele, regizorii, unii actori şi toţi oamenii de bine au aşteptat (zadarnic) ivirea faimoaselor „piese de sertar“, unde, se presupunea, autorii se răfuiau deschis cu odiosul regim pe care, altfel, îl încondeiaseră doar metaforic, alegoric şi simbolic, şi se vorbeşte, în fine, la cîţiva ani buni după 1989