“Daca nu faci nimic niciodata, n-o sa ajungi nicicand cineva”, crede Jenny.

In universul ei personal, a face ceva inseamna a trai cat mai multe experiente.

“Traseul” liniat de parinti – a merge la scoala si a invata bine, a se implica in activitati extracuriculare pentru a-si asigura biletul de intrare la Oxford, sa aiba astfel sansa unei cariere si a unei vieti de familie fara griji – devine la un moment dat lipsit de sens.

Oricat de mult i-ar placea cursurile si ar atrage-o ideea de a fi studenta la un colegiu de prestigiu, de a fi libera sa asculte muzica frantuzeasca si sa vada expozitii sau concerte care-i plac, odata plecata de-acasa, eleva de aproape 17 ani realizeaza ca lipseste ceva din peisaj. Si anume culoarea.

De cand l-a intalnit pe David, un evreu sarmant si mult mai in varsta decat ea, care-a condus-o acasa intr-o zi ploioasa (cu grija fata de violoncelul pe care-l cara) Jenny a inceput sa vibreze.

I-a cunoscut prietenii – pe Danny (un tip tinerel, sexi si cult) si Helen (iubita lui cea frumoasa si superficiala, imbracata elegant) – a plecat pentru prima data de acasa singura pentru un weekend, a mers la o licitatie, la un concert clasic, la un bar de jazz, la dans, ce mai, a inceput sa traiasca. Chiar daca Danny nu e moralmente tipul pe care si-l imagina si traieste din inselatorii (aduce negri in blocurile cu batrane pentru a le determina sa se mute si sa cumpere ieftin apartamentele, ia pe nimic obiecte de arta valoroase pe care le revinde), e prima ei iubire, e tipul care-i farmeca parintii, o protejeaza, ii respecta dorinta de-a astepta prima noapte de dragoste pana implineste 17 ani, e barbatul care-o duce intr-o calatorie de vis la Paris.

Cand acesta o cere in casatorie iar tatal nu respinge ideea, pentru ca David pare o partida buna care i-ar putea asigura acelasi viitor pe care el se chinuie