2 februarie 2010. Mă aflam în inima Londrei, într-un amfiteatru al celebrei universităţi Kings College, la o conferinţă susţinută de colonelul John Nagl, unul dintre autorii terapiei americane de stabilizare a Irakului de după 2007. Nagl, el însuşi un veteran al campaniei din 2003 din Khalidyah Al Anbar, a prezentat lecţiile pe care Irakul le oferă astăzi pentru războiul din Afganistan. Şi totuşi, nimic nu este nou sub soare. Multe dintre dilemele cu care se confruntă astăzi trupele NATO în Afganistan sunt aceleaşi pe care francezii le-au întâmpinat la mijlocul secolului trecut în Algeria. În cele din urmă, totul se reduce la o clasică tehnologie a contrainsurgenţei care nu a fost nici pe departe inventată de generalul David Petraeus în Irak, ci cel mult redescoperită şi reînvăţată.
Meritul generalului Petraeus este acela de a fi resetat o cultură organizaţională programată să aplice lovituri decisive unei armate convenţionale, dar complet ineficientă în faţa unui inamic invizibil, aflat pretutindeni şi totuşi nicăieri, camuflat în interiorul populaţiei civile. Memoria instituţională a armatei americane parcă rămăsese anchilozată în experienţa celui de-al doilea război mondial. Practicile, aptitudinile, până şi sensibilităţile militarilor nu păreau să se desprindă de acest format familiar. A fost nevoie de un şoc seismic, de aşa-numita doctrină Petraeus, pentru a schimba totul. Şi totuşi, cine s-a aflat în spatele acesteia? Bibliografia manualului de contrainsurgenţă al armatei SUA oferă un răspuns surprinzător: fundamentele tehnologiei contrainsurgenţei au fost practic descoperite de un ofiţer al armatei franceze, căpitanul David Galula, la jumătatea secolului trecut, în Algeria.
Absolvent al West Point-ului francez, Academia de la Saint-Cyr, promoţia anului 1939, David Galula părea să urmeze cariera tipică a unui ofiţer de infanterie. A partic
