„Asta mi-ar fi putut da şi mie prin cap“ – mi-a spus prietenul din copilărie, să-i zicem Zbengu. Era anul de graţie 1984 şi ne plimbam pe strada principală a Bradului, judeţul Hunedoara. Broadway-ului din Brad i se spunea pe-atunci strada Libertăţii şi, dacă nu mă-nşel, aşa i se mai spune şi astăzi. Conceptul de libertate rezistă la toate tăvălelile. Nu compromite pe nimeni, dar nici nu ajută cine ştie cît. Era trecut de ora stingerii, dar, fiind totuşi Uliţa Mare, cîţiva stîlpi de iluminat mai aruncau o lumină gălbuie şi plictisită precum comunismul. Puţin ne păsa. Aveam vreo şaptesprezece ani şi aveam de lămurit o dată pentru totdeauna problemele majore ale lumii şi vieţii. Discutam despre formulele lui Lorenz şi teoria relativităţii, despre Mircea Eliade şi García Márquez. N-aveam timp de prostii. „Asta cu karma e logică“ – a continuat Zbengu. „Faci fapte bune, aduni bile albe, faci fapte rele, aduni bile negre. La sfîrşit, un contabil trage linia şi face socotelile. În funcţie de rezultat, te încarnezi mai sus sau mai jos sau, dacă eşti norocos, scapi cu totul din ciclul ăsta. Asta pot pricepe. Tocmai de aia nu cred. Pentru că e prea simplu. Pentru că mi-ar fi dat şi mie prin cap. Sfînta Treime însă e o altă poveste. Cum să născoceşti un Dumnezeu în trei, care moare pe cruce?“ Nu-l cunoscusem încă pe Tertulian, dar descoperisem deja paradoxul lui „credo quia absurdum“. Cred pentru că este absurd. Cred pentru că mie asta nu mi-ar fi dat prin minte. Nici atunci, nici acum.

Asta e una dintre problemele majore pentru care spiritualitatea clasică (să-i zicem aşa, în lipsa unui termen mai bun), fie că e vorba de religie, fie că e vorba de filozofie, se izbeşte de indiferenţă în ziua de astăzi. Oamenii o caută ca bezmeticii, dau cu capul de ea, fac un cucui şi-o lasă baltă. Nu e comodă. Nu se lasă dusă de nas, rezistă ispitelor, nu se adaptează, nu-şi v