"Frate mie imi plac manelele. Asta e, fiecare cu cei place fiecare e liber să asculte ce vrea da sincer orice gagică întoarce capu după o maşină straină neagră cu geamuri negre şi din care se aude o manea. Şi stai că vine acum căldura să vedem ce se aude în maşini pe calarashi rock sau manele ?????
Dămi un răspuns te rog frumos. Aaa şi încă ceva dacă te uitzi la un manelist vezi un lantz gros o masină de multe mii de euro si tzoale de firmă. La un roker ce vezi? Da si recunosc nam multă şcoală da fac ceva pe unu cu facultate. Şi apropo am o vânzatoare care munceşte pe 7 milioane si are facultate".
Ce aţi citit mai sus este un comentariu postat, exact în această formă, pe site-ul ziarului "Obiectiv", de un cititor care îşi spune "Hingheru". Contează mai puţin tema articolului comentat, precum şi faptul că respectivul mesaj se dorea a fi o replică adresată unui ascultător de muzică rock. Relevante mi se par ultimele două fraze: "Recunosc, n-am multă şcoală, da' fac ceva pe unu' cu facultate. Am o vânzătoare care munceşte pe 7 milioane (lei vechi, evident n.n.) şi are facultate". Ce ar putea fi mai edificator, ca definiţie, pentru România de azi, decât această emfază arogantă a manelistului care se laudă că nu ştie să citească, dar îşi permite să angajeze un absolvent de facultate pentru un salariu de mizerie!? Din păcate, aceasta este realitatea ţării şi a oraşului în care trăim: manelismul, ca stil de viaţă, nu numai că a răsturnat adevăratele valori sociale dar le şi calcă, golăneşte, în picioare. Când vorbesc de manelism nu mă refer doar la muzica în sine, ci mai ales la mesajele pe care le transmite. Ca să îl parafrazăm pe "Hingheru", manelistul se simte un om împlinit, adică mai şmecher decât toţi duşmanii lui, doar atunci când are o maşină străină cu geamuri negre, iar pe gâtul gros i se încolăcesc două-trei lanţuri de aur. Se uită gagicile
