J.M. Coetzee a luat Premiul Nobel pentru literatură în 2003 – un an destul de bun, după toate aparenţele. În 2007 i-a apărut Jurnalul unui an prost. E normal, într-un fel: în comparaţie cu anul în care ai primit Premiul Nobel, nici un an nu mai poate fi extraordinar. Pe de altă parte, de ce să-l faci „prost“ în faţă, în loc să-i zici „destul de bun“ sau „bunicel“? Eu cred că „bunicel“ ar fi fost mai nimerit. Ar fi rimat mai strîns cu această carte („bunicică“ atunci cînd nu e de-a dreptul bună) şi cu personajul ei „bunicuţ“ (un scriitor – „Señor C“ – intrat în al optulea deceniu de viaţă).

Şi-apoi, Señor C face bine ce face. Ţese în ficţiune date din biografia reală a lui Coetzee, prilejuind un roman care nesocoteşte orice graniţe ale speciilor literare (romanul acesta se dă drept jurnal, dar se joacă în primul rînd de-a eseul – care eseu poate avea, după caz, şi poezie, şi dramă). Protagonistul are de onorat solicitarea unei edituri de a-şi exprima „opiniile tranşante“ în privinţa chestiunilor care îl frămîntă, indiferent că e vorba de politică, morală, sport, matematică, pedofilie, muzică, turism, ticuri verbale etc. Scriitorul se pune pe treabă, convingînd în acelaşi timp o tînără seducătoare, Anya, să-i fie dactilografă. Numai că, aici, „în acelaşi timp“ are chiar sensul propriu, Jurnalul unui an prost urmărind simultan – prin împărţirea paginii în trei niveluri – eseurile lui Señor C (nivelul de sus), gîndurile lui despre relaţia cu Anya (partea de mijloc) şi gîndurile Anyei (nivelul de jos). Pagina de carte seamănă astfel cu un ecran TV unde imaginea propriu-zisă („dezbaterea“) e însoţită de două „burtiere“ („hot news“-urile trăirilor).

Restul – inclusiv faptul că, citind, simţi nevoia să dai pagina, nu să cauţi telecomanda – ţine de forţa unei scriituri cel puţin inteligente.

J.M. Coetzee a luat Premiul Nobel pentru lite