În toate partidele (care contează) se vorbeşte de reformă, înnoire, „sînge proaspăt“, schimbare. Într-unele, se vede de la o poştă că tot tapajul maschează o banală hîrjoană între găşti. „Reforma“ înseamnă, pur şi simplu, plecarea cutăruia (cu acoliţii săi) şi înlocuirea lui cu de-ai lui cutărică. În altele, pare să se anunţe, sau să se tatoneze, o schimbare de generaţie: lupi tineri versus lei expiraţi sau gloabe bătrîne, teoreticieni fini versus practicieni versaţi. Se ajunge pînă la detalii: se propun schimbări de sigle, se dezbat nuanţe de culoare, se reformulează articole de statut. Care va să zică – febrilitate. Furor vizionar. Care nu se mai putea, mă-nţelegi, să continuăm astfel!
Eu unul sînt pentru. Pentru schimbare, fireşte. Dar mă tem de trădare. Mă tem că se va revizui fără să se schimbe nimica, în loc să nu se revizuiască, dar să se schimbe, totuşi, cîte ceva, pe ici, pe colo, prin punctele esenţiale. Mă tem adică de agitaţia de suprafaţă, care lasă, în fond, lucrurile acolo unde erau. Cu alte cuvinte, nu e destul să se aleagă noi preşedinţi, să fie promovat tineretul sau să se acorde un rol sporit femeilor. Nici trecerea de la simboluri florale la mere sau pere nu garantează adîncimea şi eficacitatea reformelor. Important e spiritul care guvernează asemenea mişcări, îndrăzneala de substanţă, autenticitatea şi radicalitatea efortului de transformare. Important e diagnosticul de la care se porneşte şi orizontul spre care se merge. Altfel, nu vom avea decît cîteva portrete noi pe o obosită hartă veche. Tinerii vor clona generaţia fondatorilor, vor învăţa repede păsăreasca de partid, vor încurca iţele bunelor intenţii cu cele ale preluării puterii. Şi totul va reintra în (a)normal.
Pentru a se reforma cu adevărat, partidele trebuie să înţeleagă, mai întîi, ce le lipseşte. Luat repede, voi răspunde, într-o primă instanţă, că toat
