Faptul că 2008 a fost un an electoral a cântărit enorm în dimensiunea peste aşteptări a risipei banului public, dar nevoia de a cuceri electoratul nu a fost singurul stimulent al euforiei cheltuielilor. După lectura atentă a sutelor de pagini care descriu controalele Curţii de Conturi în teritorul vast al banului public, nu poţi să nu te întrebi ce a păzit institutul de audit al ţării în ultimii ani. Ipoteza că un control se face într-un an şi rezultatele sale apar cel puţin 12 luni mai târziu este păguboasă, nerealistă şi ridicolă. Deşi risipa a atins un punct culminant în 2008, rădăcinile sale se vedeau din anii anteriori, mai ales în chestiunea atât de controversată a sporurilor, stimulentelor, primelor şi bonusurilor asociate salariilor angajaţilor din domeniul public. Este de presupus că un control riguros ar fi putut stopa sau diminua fenomenul risipei. N-a fost să fie, însă materialul de control adus, în fine, în ochii publicului are meritele sale.
Un alt stimulent al risipei este puseul de independenţă al autorităţilor locale, acele primării şi consilii judeţene care depind totuşi de banul dat de la Bucureşti, din bugetul statului. Aşa cum stau lucrurile acum, este nevoie urgentă de o legislaţie severă privind cheltuirea banului public la nivel local.
Victime colaterale
Angajaţii statului sunt victimele colaterale ale acestei nebunii a risipei, deoarece, în unele cazuri, mai mult de jumătate din veniturile salariale veneau din sporuri, prime sau stimulente, salariul de bază fiind condamnat la creşteri relativ modeste. O altă categorie de victime colaterale sunt bancherii care au dat credite pe baza cumulării salariilor cu aceste bonusuri pe care statul nu le mai poate finanţa. Umblă o vorbă în folclorul lumii financiare din Bucureşti, cum că bugetarii şi jurnaliştii sunt cei mai riscanţi clienţi ai momentului. Orice asemănare este întâmplă
