Există în Vîlcea o comună, Băbeni, formată din două sate – Băbeni şi Ungureni. Ungurenii, după cum o arată numele, sînt urmaşii cîtorva familii de ciobani de peste munţi, instalaţi aici în secolul al XVII-lea, cînd politica de catolicizare forţată dusă sub Maria Tereza de Imperiul Habsburgic a determinat plecarea în pribegie a unor grupuri importante de români transilvăneni. Pînă spre sfîrşitul secolului trecut, aceşti imigranţi nu erau pe deplin asimilaţi: „ungurenii“ formau un grup aparte, erau nu rareori priviţi cu ostilitate făţişă de „autohoni“ (care se declarau fiind acolo „dintotdeauna“, spre deosebire de „ceilalţi“), căsătoriile „mixte“ erau rare, cele două grupuri trăiau practic în autarhie. Acelaşi caz se întîlneşte în Ţara Loviştei, unde locuitorii din Bumbuieşti (emigraţi prin secolul al XIV-lea!) continuă să fie priviţi ca nişte străini de către „autohtonii“ din satele vecine – Boişoara şi Găujani; prin anii ’90, erau trataţi de „comunişti“, şi mai aveau încă loc bătăi crîncene. Am încercat cîndva să explic cum, în societăţile tradiţionale, acest dualism social (cei de aici şi străinii, cei buni şi cei răi, cei de jos şi cei de sus) era fundamental pentru că, structurînd simbolic societatea, perechile de opoziţii făceau să funcţioneze sistemul social ca un sistem binar pus în mişcare de setul de opoziţii simbolice între grupuri antagoniste; să amintesc aici că Lévi-Strauss dedicase acestui subiect un text celebru despre indienii amazonieni; loviştenii mei nu erau aşa de originali…

Redevine xenofobă societatea occidentală?

Mi-am amintit de acest lucru citind un reportaj despre „vînătoarea de negri“ care a avut loc acum cîteva săptămîni în orăşelul Rosarno din sudul Italiei. Aceşti imigranţi africani, muncitori sezonieri veniţi, ca în fiecare an, la cules de portocale, s-au răsculat cînd doi dintre ei au fost răniţi de fo