Luni, 22 februarie, la Sala Palatului, concert Ten Years After.
Există genuri muzicale care îmbătrînesc mai frumos decît altele. Într-o anumită măsură, muzica metal, muzica electronică, muzica disco/pop se ridează destul de uşor, le cade faţa, li se subţiază buzele, odată cu trecerea anilor. La un album metal poţi să afirmi cu o probabilitate destul de mare în ce decadă a fost produs/compus, fără a şti măcar cine cîntă. Sînt genuri muzicale puternic determinate de progresul tehnic, atît al instrumentelor, cît şi al infrastructurii de producţie. Şi chiar de vîrsta muzicanţilor – ultima dată cînd l-am văzut pe Ian Gillan îşi dădea suflul pe scenă, iar Udo Dirkschneider, rotofei şi sufocat în denim şi chingi de piele lucioasă, pare un bătrînel pervers încercînd să-l imite pe Rob Halford de la Judas Priest. Ozzy Osbourne nu se mai mişcă de lîngă microfon în concerte şi foloseşte o mulţime de efecte de distragere a atenţiei, să nu-i remarce lumea lipsa de mobilitate. Membrii Limp Bizkit, la aproape 40 de ani, mai încearcă încă să se identifice cu problemele adolescenţilor, căci altă şansă la succes nu au. Poate cei de la Motörhead par neafectaţi de trecerea timpului, dar asta mai degrabă pentru că au părut găunoşi de la bun început. Nu mai insist cu exemple din celelalte genuri pomenite.
În blues-rock-ul practicat de englezii Ten Years After nu există probleme de genul ăsta. Genuri ca blues, jazz, folk nu au vîrstă, ethos-ul şi sound-ul nu le sînt afectate de timp, de vîrsta artiştilor, de tehnicile de înregistrare. În plus, în Anglia parcă timpul trece altfel. Ascultaţi-i pe Ten Years After la Woodstock, acum 40 de ani. Apoi ascultaţi-i pe DVD-ul înregistrat la Fiesta City, ori pe albumul Evolution de acum doi ani. Apoi la Bucureşti, pe 22 februarie. În primul rînd, să-i ascultaţi, mai degrabă decît să-i priviţi. La privire, vîrsta nu poate
