Trăim disperat, agresiv, în viteză, ca-ntr-o junglă, agăţându-ne de liane într-o cursă nebună către luminişurile vieţii. Nu ne oprim, nu mai ştim, ori poate că inerţia e prea mare, e mai comod să ne săvârşim, decât să ne tragem sufletul. Furăm câte o secundă, poate două, în sfârşituri de săptămână, când se întâmplă adesea să fim mai ocupaţi decât la birou, încercând să ne suplinim cumva lipsa din propriile noastre vieţi.

Nici un semnal de alarmă nu pare suficient de strident, becul roşu ce vesteşte intermitent suprasolicitarea primeşte când şi când un bobârnac sub forma unui somn peste media obişnuită de şase ori şapte ore, uneori, poate, o carte, un spectacol de teatru sau un film, o „ieşeală” cu prietenii. Şi apoi, din nou, din liană în liană, nici noi nu mai ştim exact încotro, ci doar înainte, mai mult, mai sus, mai încrâncenat…

Şi apoi… a murit Mile. La doar 34 de ani, un bărbat tânăr care a făcut reportaje din Iad, cum zicea el, pleacă acum să facă relatări din cealaltă lume. Ne rămâne provocarea lui – suntem în stare să ridicăm mânuşa?

Istoria profesională m-a intersectat cu Mile în câteva rânduri şi, acum nici o lună, ne-am regăsit în campania pentru Daniel Răduţă. El om de zăpadă, eu zână, – oameni nebuni care cred în poveşti cu happy end! Alături de el, de Daniel, de noi, o mulţime de oameni faini care mă fac să cred că viaţa poate fi şi altfel, nu doar o junglă. Mile s-a implicat cu viteza sângelui în aceasă campanie şi a făcut minuni alături de ceilalţi timişoreni. Nu-mi vine să cred că s-a dus! Sigur ceva nu e în ordine în jungla asta – mor lupii tineri!

O să fim trişti şi tăcuţi, o să lăsăm puţin lianele din mâini, preschimbându-le în jerbe şi coroane, o sumă de secunde amanetate vieţii. O vreme o să mergem cu maceta la picior, păşind încet, cu atenţie, conştienţi că nu suntem, totuşi, infailibili, că prăbuşirea nu este o opţiun