Plouă cu picuri mari, greoi. Picături de ploaie pocnesc zgomotos pe umerii pelerinelor soldaţilor. Umed. Pista de la Otopeni se pierde printre zecile de avioane tăcute. Plouă cum nu a mai plouat de cînd a început războiul ăsta nenorocit. E toamnă. Se apropie sfîrşitul lui septembrie 1939 şi Polonia a fost zdrobită de haita de lupi a lui Hitler. Foc şi pîrjoală au rămas în urmă. În România, vestea că cea mai faimoasă armă din Europa, Cavaleria Poloneză, a fost strivită de şenilele tancurilor germane în ultima şarjă îi cutremură pe toţi.
În zare, norii se lasă greu peste plopii înalţi, care îşi chinuie şira spinării în vîntul tare. Ion Dobran e la cursuri de aviaţie la Bucureşti. Pentru acest tînăr locotenent, Al Doilea Război Mondial a început odată cu imaginea avioanelor poloneze care se retrăgeau din calea Blitzkrieg-ului german.
Ion Dobran încă nu încercase focul în luptă. „Eram pe Otopeni, elev, şi vedeam cum curg avioanele poloneze, care se refugiau atunci la noi, pentru că eram în relaţii bune. Şi veneau şi PZD-uri, şi Caras-uri care semănau cu Stukas-ul german, veneau şi bombardiere.“ Oameni obosiţi, piloţi nebărbieriţi, dezbrăcaţi sau în costume de zbor rupte, mulţi dintre ei răniţi, cu ochii înghiţiţi de cearcăne, în care se citeau, laolaltă, înfrîngerea, disperarea, durerea şi groaza faţă de măcelul ce cuprinsese brava Polonie.
Aşa a început războiul pentru tînărul locotenent Ion Dobran, care intră în luptă abia în august 1943 şi rămîne astăzi singurul supravieţuitor din Grupul 9 de vînătoare.
„Du-i, Doamne, la Budapesta“
Dar extraordinara poveste a lui Dobran, pilotul român care şi-a strîns la piept duşmanul sub cerul României, avea să se petreacă abia un an mai tîrziu. Providenţa a făcut să fie în aceeaşi zi cu Debarcarea din Normandia, 6 iunie 1944.
România lupta deja de trei ani alătur
