Au venit în România în '92. Cinci ani mai târziu, cu donaţiile din Italia, au cumpărat teren şi au deschis o casă de odihnă pentru bătrânii nevoiaşi, pe strada Bucura. Viaţa lor e ca o poveste. Surorile celor săraci, măicuţele misionare din Craiova sunt aici pentru a împărţi nădejde şi credinţă.

„Intrarea e prin Bucura“, mi s-a spus la telefon. Două porţi uriaşe, din fier forjat, se cască din stradă. Înălţată pe colină, Casa Speranţei îşi dezveleşte profilul, ca o femeie cochetă, gata de flirt. Sunt mai bine de o sută de metri până s-o ajungi. S-a aşezat la adăpost de gălăgia motoarelor, de mirosul gazelor de eşapament, de agitaţia citadină. Peste zidurile înalte, se văd acoperişurile caselor vecine şi cerul. În faţa intrării, prevăzută cu trepte şi cu rampă, dincolo de aleile principale, terenul menit foişorului şi locului de joacă aşteaptă primăvara.

Începutul

Măicuţele din Italia nu stau singure. 16 bătrâne sunt în îngrijirea lor şi 49 de copii vin peste zi să înveţe la grădiniţa de-aici. Îşi spun surorile celor săraci: „Suore dei poveri di San Vicenzo de Paoli“. În '92, au venit pentru prima dată în România, în scop umanitar, aşa cum au mers şi în Portugalia, în America, în Franţa, în Germania... Au descoperit aici „un popor biciuit nevinovat“ şi oameni necăjiţi. Au ales regiunea Olteniei, căci clima e mai blândă, şi au rămas. 18 ani au căutat donatori, au ajutat, au construit, au împărţit speranţă. În '97, cu bani trimişi din Italia, au cumpărat terenul de pe strada Bucura. Abia în 2006 însă au inaugurat Casa Speranţei şi s-au mutat de pe strada Deva. „Înainte de casă, e omul. Ea putea să aştepte“, spune sora Giorgina. Micuţă, cu faţa caldă, cu ochii exprimând bunătate şi încă ceva, adunat într-o viaţă petrecută între oameni necăjiţi, fără speranţă, sora Giorgina a învăţat limba română încet, încet. Şi tot astfel, a împărţit înc