Personajul principal al celebrului film A Clockwork Orange, Alex, constata, în timp ce era supus unui tratament prin filme care avea ca scop vindecarea lui de cruzime şi agresivitate, ce ciudat este „cum culorile lumii reale par într-adevăr reale numai cînd le vezi pe ecran“. Sîngele e mai roşu, violenţa – mai dureroasă.

Am avut parte recent de „experienţa“ 3D-ului, a filmului ca „trăire maximă“. Am avut acces la o experienţă emoţională unică, la un sunet superb, la imagini cuprinse de întreaga rază a privirii şi la o senzaţie de scufundare într-o altă realitate. Însă ambalajul acestei aventuri „mai reale decît realitatea“ ar putea avea cîteva fisuri.

Văzînd Avatar, m-am simţit manipulată, agresată şi subestimată. Sigur, aş putea da vina şi pe James Cameron care nu excelează în a ridica probleme spectatorilor, ci în a le rezolva cît mai spectaculos, oricare ar fie ele (tehnologia, intoleranţa, colonizatorii răi etc.). Dar dincolo de asta, există cîteva şmecherii ale tehnologiei 3D de „agăţare“ a spectatorului şi de seducere a lui. Spectatorul este ademenit încă din primele momente să păşească într-o „mai mult decît realitate“, printr-o supradimensionare a detaliilor şi prin ocuparea întregului cîmp perceptiv. Detaliile sînt atît de precise, încît parcă pînă în acel moment vederea îţi fusese înceţoşată şi abia acum se dezvăluie ceea ce ochiul nu putea percepe altfel. Imaginile împînzesc spaţiul, şi imposibilitatea de a le cuprinde sporeşte şi mai mult dorinţa de a vedea, de a înghiţi tot ce ţi se dă. Spectatorul e transpus înăuntrul acţiunii, în mijlocul realităţii. Ni se livrează în acest fel o realitate „superioară“, o hiperrealitate în care nimic nu mai este pus la îndoială. Acolo este adevărul. În spectacolul care îţi ia ochii, în calitatea impecabilă a imaginii, în profunzimea detaliilor.

Imaginea hiperreală – o simulare c