Undeva, spre sfîrşitul Eticii Nicomahice, Aristotel spune că marea problemă a sofiştilor era aceea că puneau semnul egalităţii între politică şi retorică. Pentru sofişti, cu alte cuvinte, politica era discurs şi atît. Spre deosebire de Platon, Aristotel nu dădea multe parale pe sofişti şi excesul retoric al acestora era unul dintre motive. Pe de altă parte, epoca de glorie a sofiştilor (patru-cinci secole înainte de Cristos) a coincis cu o democratizare evidentă a Atenei.

Sigur, e greu de spus dacă elanul sofist a fost favorizat de democratizare sau invers, procesul de democratizare a fost impulsionat de succesul sofiştilor. Cert este că epoca de glorie a sofiştilor s-a suprapus peste un timp istoric benefic din istoria Atenei. Or fi făcînd ei rău anumitor facultăţi sufleteşti, aşa cum credea Socrate, dar cetăţii nu se poate spune că i-au făcut rău. Pe de altă parte, învăţătura sofiştilor nu avea întrebuinţare practică mai bună decît în politică. Ideea că politicianul trebuie să deţină anumite cunoştinţe specifice pentru a-şi exercita funcţia, că trebuie să fie un „profesionist“, cum am spune astăzi, exista deja în societatea ateniană – mărturie stă dialogul platonician Omul politic. Se poate spune că influenţa sofiştilor, direcţia spre care au reuşit să împingă efortul intelectual în privinţa treburilor publice au produs cîteva consecinţe perene, dar şi două meserii fără de care democraţia noastră de acum ar fi de neimaginat: avocaţii şi politicienii. Asupra celei dintîi, toată lumea e de acord: este cu adevărat o meserie. Asupra celei de-a doua, persistă încă dubii.

În România postdecembristă s-a discutat îndelung despre profesionalizarea politicii. S-au desprins, imediat, două şcoli de gîndire. Prima contesta ideea politicianului de profesie. Era, mai degrabă, o reacţie civică la o traumă socio-profesională prin care ţara trecuse vreme