Autismul tinde să capete, ca mediatizare şi răspîndire, nedorita notorietate de boală a începutului de mileniu. Dacă acum cîteva decenii se înregistrau un caz-două la cîteva mii de locuitori, ultimele estimări vorbesc de un copil născut cu autism la 150-200 de pămînteni. Unii susţin că nu e vorba de o creştere atît de dramatică, ci de faptul că modalităţile de diagnostic s-au perfecţionat, iar în spectrul autismului au fost introduse şi formele uşoare ale maladiei. Dar chiar luînd în calcul această ipoteză, ritmul de răspîndire cunoaşte proporţii îngrijorătoare. Pe cît de des invocată este această boală, pe atît de necunoscute rămîn, în continuare, cauzele ei. Nu se ştie încă dacă e vorba de pricini genetice, de influenţe din viaţa intrauterină, de factori perturbatori de mediu, de substanţe toxice, de efectele adverse ale unor medicamente sau vaccinuri ori de o combinaţie între ele. Se ştie sigur însă că nu există remediu, iar metodele de recuperare şi cursurile ajutătoare au rezultate diferite de la un pacient la altul.

Filme de tipul Rain Man, cu Dustin Hoffman, sau cărţi cum ar fi, la noi, emoţionantul Portret al lui M semnat de Matei Călinescu prezintă mai degrabă versiuni uşoare, „high-functioning“ ale maladiei. În aproximativ trei sferturi dintre cazuri, autismul este însoţit de retard mintal şi apar simptome corelate de epilepsie, deficienţe motorii, ieşiri violente. Din partea familiei, începe o luptă zilnică cu întunericul. Luni întregi de terapie costisitoare pentru rostirea unui cuvînt, învăţarea unor deprinderi de bază, cum ar fi ocolirea unui obstacol apărut în cale sau calmarea ieşirilor violente, cu potenţial de automutilare. Copilul izolat în fortăreaţa lui mentală trebuie adus treptat în lumea noastră. Fiecare detaliu în bătălia pentru o viaţă normală contează: şi asta, fără să te aştepţi la minuni sau să-ţi faci speranţe deşarte. @