Una dintre cele mai răspîndite înfăptuiri ale istoriei recente româneşti este violul patrimoniului şi schilodirea prin intervenţii anarhice a clădirilor istorice. Faptele respective oferă privitorului un adevărat letopiseţ postcomunist al prostului gust. Două căi de atac avem în acest caz: neostenite indignări civice şi, la fel de important, evidenţierea exemplelor de bună purtare patrimonială. Cea de pe urmă soluţie o oferă proiectul „Reabilitarea prudentă şi revitalizarea economică a cartierelor istorice din Timişoara“, în colaborare cu Societatea Germană pentru Cooperare Tehnică (GTZ), cu sprijinul Ministerului Federal pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare (BMZ) din Germania. Strategia aplicată în Timişoara a fost, din cîte am înţeles, diferită de aceea pe care acelaşi GTZ a avut-o în Sibiu. Acolo, obiectivul a fost restaurarea propriu-zisă. În Timişoara, GTZ a avut în vedere formarea şi promovarea bunelor practici de restaurare. Obiectivul în acest caz e hotărît mai complicat, mai puţin spectaculos, mai lipsit de vizibilitate, dar cu posibilităţi de reuşită, pe termen lung, mai mari. În fapt, o restaurare – oricît de spectaculoasă estetic – riscă să intre într-un soi de logică de conservare muzeală. Ce înseamnă o clădire, la urma urmei, bine restaurată şi făcută cuiva cadou? Omeneşte, un gest similar acelora pe care le fac teledonurile de după catastrofe precum cea din Haiti. Am văzut restaurări ale unor clădiri dincolo de componenta social-volitivă a proprietarilor, a ambientului, a comunităţii habitatului, care, rămînînd exterioare procesului complex al reabilitării, omoară fapta. Un exemplu de povestit este acela al unei clădiri minunat restaurate în Timişoara în care se află Direcţia de Cultură, Culte şi Patrimoniu de pe strada Episcop Augustin Pacha, nr. 8.

Am dorit să i-o arăt profesorului Mircea Martin, e adevărat că sub o ploaie aspră