– ziua de naştere -
● Jean-Claude Schmitt, L’invention de l’anniversaire, Arkhê, Paris, 2009.
Eram atentă să nu mişc perdeaua. Mi se părea că privesc cea mai frumoasă aniversare pe care o văzusem vreodată. Fiul meu împlinea 16 ani. A vrut să se ocupe singur de toate şi să dea o petrecere în curtea bunicilor, cu indicaţia implicită ca „oamenii mari“ să nu scoată piciorul din casă. Un ritual de separare pregătit cu zîmbete elocvente, priviri lămuritoare şi vag întărit prin întrebări oblice de tipul: „Mai ai nevoie de ceva din grădină? Nici din pivniţă? Dar din pod?“. O delicateţe care nu făcea decît să accentueze fermitatea unei graniţe şi care, deşi mă amuza, îmi evoca totuşi un zgomot de care vorbeşte Dino Buzzati, acea izbitură de uşă care se trînteşte în spatele tău şi se închide definitiv, în momentul în care intri în altă vîrstă.
Nu-mi rămînea decît să trişez un pic şi, de după perdea, să văd, ca într-o reluare, felul în care băiatul meu trîntea, la rîndul lui, o altă uşă. Nu putea auzi acel zgomot, nu doar pentru că muzica era destul de tare, ci pentru că rîsetele acopereau triumfal sunetul oricărei alte emoţii. În noaptea aceea, inconştienţa copilăriei şi forţa tinereţii ocupau exact acelaşi loc în sîngele şi în gesturile lor, iar tot ce făceau avea atîta intensitate, ca şi cum ar fi avut de reinventat lumea. Orice era posibil. La un moment dat, mi s-a părut că pur şi simplu cîţiva băieţi sînt gata să se ridice în aer ca nişte elicoptere. După puterea cu care învîrteau deasupra capului hainele negre, ca pe nişte elice, nu m-aş fi mirat cîtuşi de puţin să-i văd zburînd. Mai ales că în clipa, neanticipată de nimic, în care şi-au smuls tricourile, parcă ar fi scăpat dintr-o crisalidă, şi acum se înălţau, liberi, cu piepturi netede, albe, de fluture. Unduind în lumina lunii, pielea dobîndea reflexe albastre, pure, transparente. O
