Sîntem în martie, luna în care femeile sînt răsfăţate cu cadouri sau îşi fac de cap pe la vreun spectacol Chippendale, iar feministele autohtone, băgate un pic în seamă, îşi spun oful prin media: prea puţine femei în politică, salarii mai mici pentru sectoarele de activitate feminizate, violenţă domestică şi trafic de persoane, distribuţie inechitabilă de timp şi responsabilităţi casnice, o mass-media suprasaturată de stereotipuri de gen, un învăţămînt conservator, lipsa de politici privind corelarea carierei cu viaţa de familie, o instituţionalizare de faţadă a problematicii de gen, lipsa unor strategii naţionale susţinute financiar privind egalitatea de şanse. În aşteptarea cadourilor şi a unor voci complementare care să abordeze problemele mai nuanţat, critic, dar şi autocritic, vorbind despre femei în diversitatea, nu doar în omogenitatea lor, despre marginalizări, dar şi automarginalizări ale mişcării de femei sau ale feminismului autohton, îmi permit să îmi fac eu singură un cadou. O autorecenzie.

Vine o vreme, probabil şi o vîrstă, cînd simţi nevoia să pui cap-coadă ce eşti cu ce puteai fi, ce ai făcut cu ce ai fi putut face. Dacă eşti „cineva“ îţi scrii biografia, memoriile. În ce mă priveşte, am orgolii, dar şi luciditate. Despre mine nu am de ce să scriu, dar am considerat că biografia „Anei“ – Societatea de Analize Feministe AnA –, ONG-ul de femei din care am făcut parte ani de zile, merită scrisă. După ani de zile în care, sub o formă sau alta, am făcut şi am trăit feminism (învăţînd, scriind, predînd, implementînd proiecte, supravieţuind ironiilor multora pentru aşa-zisul derapaj ideologic), am simţit nevoia şi obligaţia să scriu o carte despre această aventură personală şi colectivă.

Am scris această biONGgrafie (apărută în 2008 la Editura Polirom) din convingerea că, povestită, viaţa unui ONG în România (şi cu atît mai mult