Aşadar, profesorii sunt în grevă. Notând acest fapt am senzaţia că am mai trăit, ca prin vis, această atmosferă. Şi este adevărat. Nu este vorba de prima grevă a cadrelor didactice în ultimii ani. Ceva s-a schimbat totuşi. Atmosfera generală este alta: criză în economie, criză în politică, dar şi - pasămite - elanuri legislative. Adică ţara nu merge înainte şi nici nu stă măcar pe loc, alunecând mereu mai la fund, cică din pricina dăscălimii. Ăştia sunt cancerul care mănâncă banul public, azvârlind în sărăcie lucie restul României. Ei trebuie concediaţi, eliminaţi, pensionaţi la repezeală, comprimaţi în formula „din două şcoli, una", lor să li se taie, să li se rupă, să li se facă şi dreagă...
Nimic nou la acest punct, decât - parcă - virulenţa acuzelor, trecerea de la ameninţări la fapte şi, mai ales, escaladarea, asediul. Sunt o serie de bărbaţi cinstiţi ai naţiei care se pronunţă grav şi cu responsabilitate despre destinul educaţiei în ţărişoară. Dar printre ei, mai mult ca oricând, chiar profesorime din belşug. Dacă e vreunul care are cu adevărat un dinte împotriva profesorului, el pare să fie la origini chiar profesor. Prim-ministrul nostru şi alţi câţiva acoliţi de-ai săi de încredere vin din mediile universitare, nu de pe şantiere sau de pe maidane şi nici de pe vapor. Şi totuşi, el taie şi spânzură, arătând prin aceasta că temperanţa şi măcar apartenenţa la tagma învăţătorilor populaţiei româneşti nu au prea contat într-un CV ca al său, preocupat mai cu seamă de ascensiunea de pe scăunel pe taburet, de acolo în fotoliu şi de pe fotoliu pe tron. S-au tăiat 15,5% din salariile pe anul trecut, două luni de-a rândul. S-au pus pe liber oameni şi s-au deşertat în tomberoanele pensionării alerte, de-a valma, mii şi mii de oameni capabili să asigure decenţă, prestanţă şi consistenţă învăţământului românesc.
Dar nu asta e satisfacţia pe care o urmăresc cei
