N-am mai scris de mult aici despre revista mea favorită de muzică, Uncut Magazine, aşa că vă aduc numărul pe februarie care îl are pe copertă pe Jimi Hendrix, de la moartea căruia se vor face anul acesta patruzeci de ani şi căruia revista îi dedică dosarul principal plin de mărturii inedite, precum cea a toboşarului Juma Sultan, care a cîntat cu el: „Nu era politic, dar muzica lui reflecta politicile şi cultura acelei epoci. În comunitatea neagră a jazz-ului, toţi muzicienii cu care am cîntat, de la Archie Shepp la Pharoah Sanders, aveau mare respect pentru Jimi datorită felului în care lărgise limitele R’n’B-ului. Există conexiuni în artă, ceva care uneşte muzica, poezia şi starea societăţii. Jimi era reflecţia directă a acestei legături“; scenografa Melinda Merryweather: „Jimi învăţase cum să transforme notele muzicale în culori. Voia să cînte două măsuri de verde, două de violet, două de galben... Ultima lui compoziţie, «Scorpio Woman» este un jam, dar unul foarte ambiţios, cu elemente din Bach, Beethoven şi flamenco. Dacă te deschizi universului şi laşi muzica să treacă prin tine, vei cînta ca Jimi. El căuta întotdeauna altceva. Nu ceva spiritual cu orice preţ, dar voia să o ia pe cu totul alte cărări“ sau a celebrului producător Alan Douglas: „Într-o seară, Miles Davis şi cu mine ne-am dus la un club, The Electric Circus, parcă – eram amîndoi cam luaţi. Miles citea partituri, compunea şi înţelegea muzica, dar oricît de bun ar fi fost, nu avea aptitudinea străzii pe care o avea Jimi. Miles îl admira enorm, venera ceea ce cînta Jimi; albumul Bitches Brew a ieşit exact din această relaţie cu muzica lui Jimi. Dar nu o putea înţelege pe deplin. Nu înţelegea de unde vine muzica lui Jimi. Spunea doar atît: «Ce cîntă? Ce naiba cîntă?»“.

Lansarea documentarului lui Davis Guggenheim, It Might Get Loud, în care protagonişti sînt trei chitarişti din trei ge