Moartea unui jurnalist nu e o ştire. E o rană pe suflet şi un plâns ascuns. Moartea unui jurnalist e a fiecăruia dintre oamenii care scriu despre ea. O durere mult prea adâncă şi prea personală, ca să devină ştire. Moartea lui Mile ne-a lăsat singuri şi fără cuvinte.
El a fost şi este încă unul dintre cei mai buni jurnalişti ai României. Să fii bun ca jurnalist nu înseamnă să apari pe sticlă, să dai autografe sau să te vâneze paparazzi pe stradă. Să fii bun ca jurnalist înseamnă să-ţi faci meseria ca şi când asta ar fi singura ta misiune pe pământ. Să respecţi adevărul, să iubeşti oamenii, să fii aproape de cei cărora le dai de veste ştirile. Să ai coloana vertebrală dreaptă, să ai curaj să-ţi susţii ideile şi să te baţi pentru ele, să te implici în ceea ce faci 100%, să nu renunţi niciodată la principiile tale. Să fii bun ca jurnalist înseamnă să fii bun ca om. Aşa era Mile.
Sunt oameni care nu dau două parale pe aceste calităţi, oameni care au călcat în picioare profesia de jurnalist, oameni care ne-au scuipat în faţă public, ca breaslă sau individual, când au avut ocazia. Aceiaşi oameni îndrăznesc astăzi să-şi facă imagine din moartea lui Mile.
Printr-un comunicat de presă Preşedinţia României ne anunţă că "preşedintele României, Traian Băsescu, a semnat marţi, 23 martie a.c., Decretul privind conferirea post-mortem a Ordinului Naţional "Serviciul Credincios" în grad de Cavaler jurnalistului Mile Cărpenişan, în semn de recunoştinţă şi apreciere pentru obiectivitatea şi profesionalismul de excepţie prin care a contribuit la corecta informare a opiniei publice româneşti asupra evenimentelor din mai multe zone de conflict ale lumii". "Nu, serios?", ar fi spus Mile. Dar el nu mai poate să spună nimic. "Nu, serios?", e acum datoria noastră să spunem.
Nu cu vorbele noastre, suntem jurnalişti mai mici decât Mile, ci folosin
