Între Olimpiada albă din Canada şi Mondialul african ce va să vină, Jocurile Paralimpice, desfăşurate tot la Vancouver, îşi au rostul lor.
Oamenii fără mâini şi fără picioare nu atrag telespectatori. Oamenii aceştia cu proteze, oamenii în cărucioare alunecând pe zăpadă, sunt doar personajele unui roman nebun, ajunse, cine ştie cum, în dura viaţă adevărată.
Nimic mai frumos decât acea îmbrăţişare între ruşii Irek Zaripov şi Roman Petuşkov, o îmbrăţişare la finalul cursei de 15 km, schi fond-cărucioare. Zaripov purta, pe echipament, numărul 22, Petuşkov - numărul 25 şi, deşi nu era nicio tragere extraordinară, cu siguranţă că erau numerele alese.
Irek urma să primească o medalie de aur, Roman - una de argint. Adevărata strălucire era însă forţa care nu are nevoie de cuvinte, forţa acestor doi bărbaţi mutilaţi şi învingători de a se îmbrăţişa după o cursă. E înălţător, dar nu e mereu aşa.
În 2008, la clinica avocatului Ludwig A. Minelli, supranumit în presa conservatoare şi „Diavolul", la clinica aceea cu nume latin şi controversat, la „Dignitas", în Elveţia, a ajuns un tânăr cu obrajii roşii, breton neglijent şi o privire moartă.
Tânărul, Daniel James, era jucător de rugby. Rămăsese paralizat după o blestemată şedinţă de antrenament. Avea 23 de ani şi de 14 luni era paralizat. Nu mai voia să trăiască. La Dignitas te duci (sau eşti adus) pentru a fi eutanasiat. Nu e nimic despre morală aici. Cine nu a fost 14 luni paralizat ar trebui să primească alegerea lui Daniel James cu o lungă tăcere.
