Akira Kurosawa, de la a carui nastere s-au implinit pe 23 martie 100 de ani, a fost intrebat odata care e mesajul unui film. „Daca as fi stiut, n-as mai fi facut filmul. As fi scris mesajul pe o pancarta si as fi stat cu ea in brate”, a raspuns cineastul. Lars von Trier probabil ca ar fi dat un raspuns si mai dur. „Antichrist” ruleaza peste tot in lume - din pricina unor secvente foarte dure - in variante cenzurate sau integrale, dar cu limite de varsta. La noi intra in 26 martie cu interdictie pentru minori.
Daca „Breaking the Waves”, filmul cu care a luat in 1996 Marele Premiu al Juriului la Cannes avea o logica, „Antichrist” nu te mai lasa sa deslusesti de la inceput si pana la sfarsit „ce a vrut sa zugraveasca autorul”. N-ar fi o catastrofa, arta nu cere musai logica. Dar daca „Breaking the Waves” era un film care facea din femeie o sfanta, „Antichrist” o arunca in cealalta extrema, demonizand-o. Sexul e moneda curenta a ambelor filme, dar rata de schimb e cu totul alta. Bess se culca in „Breaking the Waves” cu alti barbati stiind ca asa il va vindeca pe sotul ei aflat pe patul spitalului, lucru care - miraculos -, se si intampla.
Eroina interpretata de Charlotte Gainsbourg in „Antichrist” ajunge sa se auto-mutileze si sa considere ca tot ce e rau in lume vine de la femeie. Intre cele doua filme e o distanta care se masoara in ani-lumina. Ce e cu acest misoginism? Este el real asa cum real era (poate) si elogiul feminitatii in „Breaking the Waves”? Care e motivatia dorintei danezului de a soca? (Filmul a primit la Cannes un anti-premiu, pentru ca e misogin, din partea Juriului Ecumenic prezidat de Radu Mihaileanu.) E greu de raspuns la aceste intrebari, greu probabil si pentru Lars von Trier.
Un critic american si-a incheiat cronica spunand ca pe genericul de final scrie ca actorii au avut consiliere psihologica, dar ca a
