Unul dintre clişeele scoase din mînecă de cîte ori vine vorba despre Bucureşti este „capitală europeană“. Autorităţile îl folosesc atunci cînd vor să-şi motiveze vreun proiect sau să se laude cu vreo (posibilă) realizare: autostrada suspendată care i-a trecut prin cap primarului general, metroul către aeroport, blocurile noi din metal şi sticlă etc. Toate sînt „ca în capitalele europene“. Cetăţenii îl folosesc, dimpotrivă, pentru a-şi exprima o nemulţumire sau o frustrare: găurile din asfalt, transportul public prost, lipsa locurilor de parcare – ce, astea sînt „demne de o capitală europeană“?

Greu de spus ce este o „capitală europeană“ şi dacă există un asemenea concept unificator. Viena, Roma, Londra, Paris sau Bruxelles sînt oraşe foarte diferite între ele. Evident, clişeul românesc are în vedere, mai degrabă intuitiv, anumite standarde de civilizaţie comune marilor aglomerări urbane din Europa. De pildă, străzi curate şi îngrijite, un transport public decent, servicii comunitare funcţionale, utilităţi etc. În ultimii 20 de ani, mulţi dintre concetăţenii noştri au umblat prin Europa şi „au văzut cu ochii lor“ cum se trăieşte acolo, au termen de comparaţie. Şi edilii s-au plimbat, invitaţi de omologii lor sau pentru a participa la tot felul de reuniuni. Am impresia că şi unora, şi celorlalţi de aici li se trage. Cetăţenii – pe bună dreptate – vor să ajungă cît mai repede să trăiască la standardele „de acolo“; ar vrea poate ca lungii ani în care s-au simţit „europeni de mîna a doua“ să ia sfîrşit măcar aşa, prin cîteva aspecte de viaţă cotidiană care să le dea senzaţia că decalajul a fost depăşit. Edilii, în schimb, preiau din capitalele vizitate o anumită coajă spectaculoasă. Întorşi acasă, îi ameţesc pe bucureşteni cu promisiunea unor proiecte măreţe, dar se dovedesc incapabili să gestioneze chestiunile curente sau să termine lucrurile deja începu