Grecia – ciorba de fasole şi chifteaua plină cu brînză telemea de la Delphi; caracatiţa la grătar de peste tot; moschari stifado, adică viţel cu ceapă mică, întreagă, cu un sos făcut cu roşii, scorţişoară, oţet; kokoretzi – un fel de drob, dar fără prapor, sub formă de frigare, cu lămîie şi ulei de măsline, şi ciorba de miel de Paşte în Mikonos; şi peştele, orice peşte – că oricum nu mă pricep –, oriunde în Grecia, în special pe malul mării; cel mai bun souvlaki din lume în sudul Peloponesului, la Pilos; tot acolo, galaktoboureko, o prăjitură cu foietaj, cu o cremă de lapte şi, evident, miere, o mîncam noaptea, în Agora satului, la cafenelele de sub cei trei platani seculari.

Austria – friptura de porc la cuptor, cu crustă crocantă şi mult sos la orice „heurigen“, adică pensiune care are şi restaurant cu grădină, „kaiserschmarren“ la pensiunea Steiner din Soos, lîngă Viena; fripturile de vacă de la restaurantul Oetzi, în Soelden, Tirol. Şuncile şi brînzeturile perfect naturale de la stîna de lîngă lacurile de acumulare de la Kaprun, la peste 2000 m, între gheţari; pîinea neagră – bauernbrot – sau pîinea cu morcovi, de fapt toată pîinea neagră din Austria.

Elveţia – friptura de vacă şi raclette la Leysin, în munţi, lîngă Lausanne, stridiile de la Montreux şi Geneva.

Turcia – creveţii şi langustele.

Italia – supă cremă de flori de dovleac, da, flori, excepţională, supa săracului – se fierbe apă, se pun roşii decojite, ulei de măsline, sare, piper şi în asta se aruncă toate resturile de pîine uscată din gospodărie, la un restaurant tradiţional, într-o pădure lîngă Florenţa, biftecul florentin din Florenţa, lîngă Dom.

Anglia – mirosul scîrbos de prăjeală care ieşea prin hota unui restaurant, miros de cartofi prăjiţi amestecaţi cu peşte fript, adică fish and chips, nu? Poate cele 20 de sosuri diferite, la pli