În ultimii ani, „feminismul“ a fost pe lista de dosare a Dilemei vechi, de mai multe ori. Colega noastră, Lena Boiangiu – cea care ne-a învăţat pe cei mai mulţi dintre noi meseria practică de jurnalist, dar şi uzanţele spaţiului (uneori prea strîmt) dintr-o redacţie – ne-a demonstrat, de fiecare dată, nevoia de a face un bilanţ actual al feminismului românesc, amînînd apoi, cu argumente imbatabile şi multă graţie, redeschiderea discuţiei. Ajunsese chiar o glumă: „Cine se încumetă să facă un dosar despre feminism?“.

În ultimul timp însă au apărut mai multe volume care repovestesc feminismul românesc pe înţelesul tuturor, mutînd accentul de pe feminismul academic şi „relaţiile de gen“ care îi sperie nu doar pe antifeminiştii tradiţionali, dar şi pe acele persoane care folosesc, la scris şi citit, limba literară cultivată, excluzînd orice jargon. Şi odată cu această relaxare a ideologiei, feminismul a început să spună o mulţime de poveşti despre „ultima inegalitate“. Am fost uimită să văd că antologia Tovarăşe de drum. Experienţa feminină în comunism e catalogată la Polirom printre „studiile de gen“, alături de excelenta biONGgrafie a Laurei Grünberg, povestea unui „ONG de femei“, dar şi de volumul Naşterea. Istorii trăite, coordonat de Mihaela Miroiu şi Otilia Dragomir.

Este, cred, o nouă vîrstă, mai relaxată, a „mişcării“ feminine care dovedeşte şi pragmatism, şi inteligenţă. O vîrstă intermediară între recuperarea feminismului occidental sau demontarea prejudecăţilor în legătură cu acesta (recentul Lexicon feminist coordonat de Mihaela Miroiu le inventariază pe cele mai răspîndite) şi firescul/normalitatea povestirii de sine dincolo de evidentele, inerentele, fatalele nedreptăţi şi inegalităţi. La urma urmelor, poate are dreptate jurnalistul britanic Jim Pollard de la revista Prospect, atunci cînd – după ce comentează ultimele cărţi semna