Ideea de a alcătui Divanul scriitoarei mi-a venit din două direcţii. Prima direcţie este de domeniul evidenţei: în comentariul cultural din România se abuzează de nişte clişee de gen precum cel de „poezie feminină“ sau cel de „scris feminin“, sub umbrela cărora se perpetuează formele cele mai subţiri de misoginie (pentru că misoginul nu este neapărat grobian şi vulgar: adesea el face parte din patriarhatul luminat al intelighentsiei). A trecut ceva vreme de cînd Rousseau susţinea că „bărbatul este bărbat doar uneori, pe cînd femeia este femeie tot timpul“, implicînd astfel că femeia este imposibil de gîndit în afara naturii, pe cînd bărbatul se manifestă adesea în spaţiul culturii, autonom faţă de natură, prin creativitatea sa spiritual-intelectuală. Totuşi, de prea multe ori, femeia care scrie sau care creează artistic este percepută ca o prelungire obligatorie a unui etern feminin impalpabil, dar ciudat de omogen. Aşadar, prima întrebare care mi-a ghidat investigaţia a fost cum văd chiar ele, scriitoarele, toate aceste lucruri: se simt chiar ele mai ataşate de „natură“ decît bărbaţii care scriu şi, dacă da, cum definesc această natură, iar dacă nu, de ce cred că prejudecăţile sus-numite sînt atît de rezistente la noi.

Dacă această întrebare îmi este oarecum exterioară, ei i s-a adăugat una interioară: cred tot mai mult că puterile noastre creative sînt direct proporţionale cu „accidentele“ fiinţei noastre: că faptul de a fi femeie sau bărbat, bolnav sau sănătos, depresiv sau paranoic, tînăr sau bătrîn, bursier într-un castel sau chiriaş într-o garsonieră, degustător de fado-uri sau consumator de heavy metal, gras sau slab, carnivor sau vegetarian reprezintă tot atîtea condiţionări subtile ale creaţiei noastre ştiinţifice, artistice sau de altă natură. Cu o metaforă, Ioana Em. Petrescu numea condiţionările „biologice“ ale creaţiei „ritmurile sîngelu