Pe la 1800, principala sursă de deficit în comerţul exterior al Principatelor Române era importul de butci de la Viena. Butci, rădvane, caleşti, spuneţi-le cum vreţi, boierii români şi le cumpărau să se dea jos din ele pe la chefuri, exact ca-n ziua de azi. Nu ştiu dacă e legendă, dar chiar dacă e doar atît, trebuie să recunoaşteţi că sună verosimil.

Un secol trece repede. Cînd a apărut automobilul, cheful nostru de a ne da mari cu ceea ce avem sub – pardon – fund şi-a găsit noi soluţii, care mai de care mai ornate şi mai scumpe. Importul de maşini străine a debutat aproape simultan cu producţia, astfel încît maşinile bucureştenilor cu stare soseau aproape calde de pe banda de montaj a domnului Ford.

Nu era un fenomen de masă: România n-a cunoscut civilizaţia automobilului decît acum vreo cinci ani, două săptămîni şi vreo trei zile, data exactă la care timpul petrecut în maşină în cursul unei zile, în trafic, a ajuns să depăşească timpul dedicat muncii. Cel puţin în oraşele mari.

De ce-am făcut introducerea asta? Pentru că mă învîrt de vreo trei ore pe la expoziţia de automobile de la Geneva, de unde transmit în premieră prima relatare pentru Dilema veche.

Ca atare, n-am să vă spun nimic despre cai-putere. Nici despre designul dinamic, acela care îmbină luxul scandinav cu aluziile Art Nouveau (vorbesc prostii aici, opriţi-mă, vă rog). Nu ştiu care sînt maşinile în premieră (OK, pe unele scrie cu litere mari chestia asta). Nici nu vă pot spune cum va evolua piaţa anul ăsta, cu accent pe segmentul compact, ecologist şi în general lipsit de orice păcate lumeşti.

Pot să vă spun doar că e multă lume. Ca observaţie sociologică, e multă lume ocupată. Dacă e să intrăm în fineţuri, am observat că sînt destui care duc genţi în mînă. Alţii fac poze. În hala rezervată presei, o mie de inşi, ordonaţi ca filatoarele de la A