Tocmai vă încheiaţi mandatul la ICR Paris. Cum a fost această perioadă în viaţa dvs. de scriitoare?

A fost o perioadă de sacrificiu şi de remodelare. Am constatat şi eu că natura muncii de programare culturală se opune activităţii de creaţie mult mai mult decît credeam înainte. Pentru că te obligă să funcţionezi mental într-o inteligenţă instrumentală (organizaţională, relaţională, administrativă) care cere un tip de rigoare birocratică şi o aplicaţie la realitatea instituţională ce se opun individualismului creativităţii artistice. A trebuit să gestionez această contradicţie mentală în aşa fel încît să pot să trec de la o formă de inteligenţă la alta, cît mai fluid şi fără mari pierderi de eficacitate pentru creativitate – ceea ce nu a fost întotdeauna uşor. Pe altarul datoriei, am sacrificat bineînţeles mai degrabă creativitatea decît responsabilitatea, pentru a juca bine rolul pe care mi l-am asumat. Volumul de muncă a fost, de asemenea, mult mai mare decît mă aşteptam pentru că am participat de fapt la crearea progresivă a unei noi instituţii, mari şi ambiţioase, care şi-a pus la punct instrumentele de lucru treptat, prin straturi succesive de proceduri şi regulamente menite să protejeze banul public şi să facă inatacabile deciziile luate – ceea ce de asemenea a însemnat o birocratizare crescîndă. Acum patru ani, declaram într-un interviu că speram să-mi pun energia poetică, creativă, în materia însăşi a realităţii, aşa cum procedează omul politic, legislatorul sau războinicul. Cred că a fost vorba de un hybris, de o tentaţie a puterii, adică de tentaţia de a-ţi proiecta imaginaţia creatoare direct în mecanismele realului, cu toate constrîngerile şi deformările de rigoare. Totuşi nu regret această perioadă, cred că m-a maturizat.

Privind retrospectiv, care au fost proiectele cele mai importante la ICR Paris, din cei patru ani? Aţi înc